marți, 22 septembrie 2015

Ești macho sau ce...

Băi, da' ce-mi plac mie unii bărbați! Nu generalizez, da, am zis UNII. Așa de tare, că i-aș rumeni pe plită și i-aș decoji ca pe gogoșari. Și asta înainte să-i toc mărunt și să-i adaug în ciorbă ca perișoare, cu un ardei iute înfipt în fiecare. În fiecare perișoară adică...

Cică să nu mă enervez, că așa sunt ei, sunt bărbați! Și asta e ca o aură deasupra capului, cu etichetă pe care scrie sunt bărbat și gata, sunt iertați de toate și au voie să facă orice. Asta dacă nu uit să-mi iau siropul de pitici într-o zi și nu-i trec pe lista de zacuscă sau de borșul cu perișoare de mai sus!

Scena 1. Decorul este o cameră în care sunt una, două femei și unul, doi bărbați, în funcție de regizorul artistic care se ocupă de scena respectivă. Și intră EL, colegul bărbat, dând ușa de perete cu un gest de macho pe care numai la pinguinii exilați în savană îl întâlnești. Rumegă din vârful difuzorului adormit un bună-ceva pentru sexul feminin și se repede, zâmbind fericit, la colegii bărbați, de zici că vrea să-i sărute cu patos sau măcar să le pipăie discret bicepșii, tricepșii și quadricepșii. Nu face nici una din toate astea că știe că, în mai puțin de o secundă, ar fi făcut afiș și s-ar prelinge de pe tavan ca o înghețată uitată de un copil pe bancă, în parc, și din care linge fericit Vasilică, patrupedul lătrător al cartierului. Dar să nu divagăm. Deci, intră EL și, după ce salută sictirit gagicile, trăgându-și pe nas, romantic și timid, pentru efectul artistic, un mic muc rătăcit, se îndreaptă, invariabil, către masculi să le strângă mâna. Acum, nu că aș ține eu morțiș să dau noroc cu meduza lui, care umblă prin diverse locuri și ține diverse chestii..., dar asta nu e discriminare pe față? Serios! Păi dacă e salut cu mâini, atunci să facă întâi o plecăciune în fața noastră, să ne sărute mânuțele și abia după aia să treacă la ritualul masculin de scuturat. De scuturat mâini, bre... Bine, EL-ul respectiv s-ar putea să mai trăiască încă, tocmai pentru că nu i-a dat prin cap vreodată să facă asta, că dacă ar vrea să-mi țocăie mâna, rețeta de zacuscă sau ciorbă ar fi level 1. În acest caz ar fi vorba de ceva gen felul doi cu pus la maturat, în sare, și pocnit cu ciocanul de șnițele să se frăgezească...

Scena 2. Decorul poate fi aceeași cameră, doar că în ea se află doar una, două femei, bărbații fiind duși la muncile câmpului sau la alte munci. Și intră, pe aceeași ușă, nea' Cutare. Salută, dacă nu uită, și se interesează de domnii masculi care nu se află în cameră, fiind la munci diverse, după cum am stabilit mai sus. Și întreabă: Masculu' A nu e? Nu știu, să văd. Mă uit după coșul de gunoi, în sertar, întorc și buzunarul drept pe dos... Mnu, se pare că nu e. Aaaa... Da' masculu' B? Repet căutarea, mă mai uit și în cana de cafea de pe masă, în cutia cu creioane colorate și sub sandaua stângă. Mnu, nu e nici el. Aaaa... Aveți nevoie de ceva? Dacă ei nu sunt, poate mă ajuți tu. Aveam nevoie de... și aici e ceva de genul foaie scoasă la imprimantă, un plic A6 sau când pică Crăciunu' anul ăsta. Băi, da, recunosc, a avut dreptate să întrebe mai întâi de bărbați, complicat tare, numai un bărbat ar putea ști așa ceva! Cum, eu ca femeie, să am habar de asemenea lucruri... Și apoi, când intri undeva, întrebi de oameni în ordinea bine stabilită de coana mare de la Pocreaca sau de biblie: întâi bărbatul, el e cel mai deștept, puternic și important, apoi, dacă masculii nu sunt prin preajmă, mda, fie, putem apela și la sexul slab, poate știe și gâsca aia ce e o imprimantă... Level 7: dunstuire în ulei aromat cu muuult chili, după o pocnire mărunțel cu urzici bătrâne pe tot corpul, cu precădere în anumite zone!

Scena 3. Nu mai schimbăm decorul, că merge aceeași cameră. (Adevărul e că regizorul artistic s-a dus la budă, deci ne descurcăm cu ce avem...)
Moto: că e iarnă, că e vară, virusu' umblă pe-afară. Și puşlamaua de virus, bicisnic şi nemilos, loveşte în stânga şi în dreapta fără să aleagă. Şi, mai devreme sau mai târziu, ajunge și la masculul alintat-care-stă-la-mama-acasă. Vai și ce-i face... După ce-l agresează pe unde apucă, mai ales oral, că așa-i place mârșavului virus, îl posedă vreo câteva zile cu sete, dezmățat și tandru, cum zice poetu'. Drept urmare, bărbatu' lu' mama arată de zici că au tropăit brontozaurii pe el în timp ce albinele africane se distrau pervers, cu acele lor puternice, pe moaca lui, zici că mai are puțin și moare sau cel puțin că e supus la cele mai groaznice și nevăzuto-auzito-inventato chinuri. Devine străveziu, geme la fiecare mișcare, mai ales când își toarnă pliculețul cu fervex în cana cu apă fierbinte pe care, cu ultima suflare, a adus-o de la dozatorul îndepărtat de după ușă. Și strănută la un metru de tine de vezi efectiv cum puii de viruși (rezultați din dragostea fierbinte dintre mama și tata virus) zboară spre tine, ținându-se de mânuțele lor umede și rânjind gripal în timp ce se apropie de nasul tău care nu are de ales și respiră aerul din cameră. Ziua următoare, domnul nostru e și mai pierdut în spațiu pentru că, peste noapte, l-a pălit ceva ce în ziua precedentă nu se gândise că i se poate întâmpla chiar lui: și anume mucii. Ăia fluorescenți pe care-i vezi cum se dau pe tobogan în nasul lui și, nu, nu cad pe parchet pentru că, în ultimul moment, sunt trași cu sete în fundu' capului. Pentru că acest tip de mascul are un fund în cap. Ultimul și principalul motiv pentru care l-aș scalpa cu tigaia și l-aș toca cu ciobul de la sticla de bere este momentul ăla în care își amintește că, pe lumea asta, există batistuțele de hârtie! Alea pe straturi, care sunt moi, miros suav și care sunt lăsate să troneze cu burta-n sus, pline de O.S.N.-uri (obiecte suflate neidentificate), pe TOT biroul, să se bronzeze la bec. Nu că e adorabil un așa bărbat adevărat? Nu că l-ai vrea lângă tine? Ca să-l arunci de la etajul 9 în fiecare dimineață...

Mai am, da' o las pentru episodul următor. Nu de alta, da' dacă mai scriu, s-ar putea să nu mai fiu așa calmă și ideile mele teroriste să devină nasoale. Și când te gândești că azi aveam în plan să scriu despre toamnă, dulceață, bostani portocalii și alte treburi simpatice...

duminică, 30 august 2015

Cu dor

Ce să-ți spun eu azi? Nici nu știu... Toate-s la fel, nu s-a schimbat nimic... Deci rămâne valabil ce ți-am zis până acum! Plus că, după ce mi-ai scris tu în cărticica mea, orice aș scrie e mic și leșinat... Așa că, mai bine-ți pun să asculți ceva ce știu că-ți place! În rest, știi tu...
Doar hug-urile sunt noi, calde, abia fabricate!

 

luni, 17 august 2015

Răutate plus prostie și e vai de scăfârlie

Din categoria: astăzi pe facebook de stai/ numai peste tâmpiți dai, vă voi prezenta un specimen aparte și ceea ce a putut el screme din puțul adânc al gândirii sale inexistente.

Conform principiului: de ce să taci când ești prost, dacă poți să deschizi gura ca să afle și ceilalți, am găsit persoana perfectă care să ilustreze expresia foarte plastică pe care am auzit-o, de câteva ori, la fratele unei prietene și m-a amuzat maxim, aceea de "gâscă flaușată".

Mă întreb de ce oare unii nu se simt bine când tac și trebuie neapărat să facă curent între gura lor deschisă și gaura fundului, curent ce trece invariabil prin spațiul gol pe care-l au între urechi. Sau oare asta nu depinde de ei, poate pur și simplu, din cauza multelor aere pe care le au, li se urcă bășinile la cap și, negăsind ceva solid acolo, umplu spațiul gol și se bălăngăne dintr-o parte în cealaltă și, ori de câte ori deschid gura, mai iese câte una, mare, frumoasă, consistentă și odios de puturoasă...

Păi, să vedeți dacă am sau nu dreptate... Pune ieri, pe pagina proprie, o prietenă, niște poze cu ultimele creații: cutie, teniși, tricou și traistă, toate pictate cu sugar skull-și și dreamcatchere. A se vedea în poză. Detalii minuțioase, culori pastelate, compoziție armonioasă, mișto, ce mai... Și primește următorul mesaj:
Doamna cum puteti sa desenati asemenea atrocitati? Va irositi talentul... cum puteti artist fiind sa va lasati mana sa deseneze morti pe care cu mandrie sa vi-i puneti cap de afis? Ce exemplu sunt parintii pentru copiii lor? Cine poarta porcariile acestea pe care le-at desenat? Cum pot doamnele sa spuna ca este extraordinar ce ati facut? Doamna sunteti reprezentanta sexului frumos, cum ati ajuns ca un insemn ce reprezinta moartea din cele mai vechi timpuri sa fie impopotonat si vandut pe o pagina care culmea nesimtirii te duce cu gandul la ceva cald, frumos din inima. Nu stiu daca ne cunoastem dar pacat ca banii v-au facut sa va pierdeti inocenta si sensibilitatea femeiii. Sper ca acest " cadou" sa nu fie pentru o fetita. Vai de sufletul ei! Nici nu va imaginati ce implicatii sunt purtand insemne violente, dezgustatoare instigatoare si cum promovati poate fara sa judecati uratenie, rautate, moarte. o sa va dau unfriend pentru ca mi-atu stricat ziua iar cine a scris " mununat" "super" "felicitari" sunt oameni pierduti demult. Grav este ca astfel de oameni devin mame. Cu continuarea: sunteti o instigatiare la urat. Stiu ca se poarta insemnul. Sa vezi fete de 5 ani cu cap de mort nu e o realizare a societatii puteti sa desenati cat vreti morti insa sa mai si vindeti si sa va laudati cu asta este pacat de darul dat de Dumnezeu Nu v-a fost dat pentru a va inconjura de morti sau poate nu e de la Dumnezeu darul......dumneavoastra alegeti asta

Trecând peste greșelile fără număr, că nu-i treaba mea că unii nu "știe" românește, să purcedem la o analiză a ideilor moralizatoare râgâite cu patos, presărate cu ceva ură și multă stupizenie. Mai întâi, ce nu înțeleg eu este asta:
  • De ce unii simt nevoia să arunce mizerii în cineva, fără să se intereseze măcar înainte ce e aia de a creat omul respectiv. Că vor musai să arate cât sunt ei de deștepți? Netu'-i mare, informează-te înainte să lansezi torpila de neghiobie!
  • Dacă nu ai curiozitatea să cauți pe net ce reprezintă desenul ăluia, dacă nu te duce mintea s-o faci, de ce e nevoie să-i scrii artistului ditamai mesajul în care să-l faci de căcat pentru că părerea ta e alta decât a lui și a celor care admiră creația respectivă? Te trezești de dimineață critic de artă și explodează fierea-n tine dacă nu-ți expui părerile? Te simți mai bună, mai fericită după?
  • Dacă te înghesuie talentul și vrei totuși să-ți zici impresiile, care, în cazul tău, nu interesează pe nimeni, de ce trebuie să jicnești? Nu poți să zici frumos ce ai de zis?
Atrocități? Vă irosiți talentul? Porcării? Însemne violente, dezgustătoare, instigatoare? Urâțenie, răutate, moarte? Rar mi-a fost să dau peste atâtea cretinisme înghesuite într-un text atât de scurt...

Doamna sunteti reprezentanta sexului frumos, cum ati ajuns ca un insemn ce reprezinta moartea din cele mai vechi timpuri sa fie impopotonat si vandut pe o pagina care culmea nesimtirii te duce cu gandul la ceva cald, frumos din inima. Băi, tanti, matale ai auzit de dia de los muertos? (sau de virgule...) Evident, nu... Sărbătoarea aia a mexicanilor prin care îi onorează pe cei trecuți dincolo? Ei consideră că persoanele care au murit s-ar simți insultate dacă le-ar boci și dacă ar fi triști, deci le celebrează printr-un mare festival, punând accentul pe ceea ce le-a plăcut lor cât au fost în viață: mâncare, băutură... Și se crede că în acea zi cei care au murit sunt printre cei vii, bucurându-se alături de ei. Nu dau prea multe detalii, cine nu știe să citească în link-ul de mai sus sau în altă parte pe net. Craniul decorat e ditamai simbolul dintr-o ditamai cultura! Și e unul pozitiv, nicidecum violent, dezgustător, instigator. Instigă la ce, în puii mei de crocodil? Da, la bucurie, artă, amintirea celor dispăruți, dar sunt sigură că madama nu s-a gândit la așa ceva... Ca să nu mai zic că există ceva similar și în alte culturi din Europa, America Latină, Africa.

Și apoi, cum îți permiți să spui unui artist care a pictat cu drag la o lucrare că face porcării? Dacă tu ești un muc negânditor și nu înțelegi arta lui sau dacă ție nu-ți place, asta înseamnă că opera aia e o atrocitate? Mnu, înseamnă doar că ești un muc negânditor! Iar asta cu pacat ca banii v-au facut sa va pierdeti inocenta si sensibilitatea femeiii (cu doi de i, nu cu trei) ilustrează perfect acest lucru. Întâmplător știu că cele care au scandalizat-o pe domnița turbată de mai sus au fost cadouri, dar asta nici măcar nu contează... Puteau fi pe bani, care-i problema? Dacă ești femeie trebuie să pictezi numai floricele, fluturași și păsărele?

Nici nu va imaginati ce implicatii sunt purtand insemne violente, dezgustatoare instigatoare. Adică cam ce? O să-mi dea sfântu' Petru cu asteroidu' în meclă și n-o să-mi dea voie în rai? O să mă arate doamne-doamne cu degetu' și îngerașu' meu o să-mi pună piedică? Ce-mi plac oamenii ăștia care trântesc replici apocaliptice ca și când ei ar ști ceva ce ignorantul de tine nu ai habar... De unde pisici cu ciupici știi tu ce-i place lui Dumnezeu și ce nu, ca să ameninți în locul lui? Te-a angajat cumva purtător de cuvânt? Poate s-a uitat de acolo, de pe norișor, și a zâmbit că i-au plăcut picturile cu scheleței, na!

Dar ce m-a făcut să sufăr deplin și profund în vârful cotului a fost afirmația: cine a scris minunat, super, felicitări (și au fost mulți tare!) sunt oameni pierduți demult. Serios, mă? Pierdută pe veșnicele plaiuri ale prostiei ești matale! Nu te doare tare, n-ai junghiuri când vomiți asemenea minuni jenante? Iar la asta cu: grav este că astfel de oameni devin mame n-am știut cum să reacționez: să râd împreună cu curcile vecinului de tine, să-ți recomand o cămășuță ultima modă, din aia cu mânecuțele legate la spate sau să deșert repertoriul de morți, răniți, căcați și diverse organe învățate în generală la anatomie. Asta e ceva gen: în momentul în care devii mamă ești automat sanctificată, lumea ar trebui să-ți bălească moaștele, trebuie să devii brusc dobitoacă negânditoare, să nu te mai uiți nici în stânga, nici în dreapta și, în nici un caz, să nu îndrăznești să admiri o operă de artă, dacă nu e pampersu' lu' junioru' pictat de curu-i la fel de sfânt și minunat ca tine. Tot ceea ce ai scris în mesaj, dragă imbecilă, transpiră prostie, discriminare, prostie, ură, prostie, lipsa educației. A, da, și prostie, să nu uit!

Și, ca să mori de inimă rea, nu doar de lipsă cronică de creier, o să-ți zic că persoana care a primit toate aceste daruri este mamă. E un om perfect normal, nu mușcă pe stradă și băiețelul ei e un puști binecrescut, simpatic și sigur n-are coarne sau coadă din cauză că lu' mamă-sa îi plac schelețeii! Da' tu, bigotă funestă cu gândire nocivă, nu ai cum să pricepi asta, deci ia poziție și fă niște cruci să te apere doamne-doamne de dracii de noi, cei care știu să aprecieze arta.

În final, vă voi împărtăși ce mi-a scris o prietenă care a văzut mesajul, un om foarte calm și politicos, pe care rareori am văzut-o enervată: Vai, ce dobitoacă. Dacă pentru ea e un simbol violent, în religia mea craniul mă ajută să depistez prostia acută. Ca în cazul de față. Are puteri miraculoase în a scoate la iveală ignoranța și stupizenia maximă. Cei fără creier nu vor înțelege niciodată de ce iubim craniul, casa creierului, pentru că ei au craniul degeaba, gol, fără creier. Să-i urăm din alea cu mausoleu' de la Soveja sau biserica aia din Praga. Care nicidecum nu onorează jertfa, ci există să indigneze proaste colosale. Cred că s-a curentat când era mică la o cutie din aia cu cap de mort și de-atunci simbolul îi amintește de prostia ei și lipsa creierului ei și de aia... Nu că-i mai tare ca tot ce am scris eu în postare?

De ce m-am enervat așa? Că și eu fac scheleței, din și pe diverse și n-are cum să nu-mi sară țandăra când citesc asemenea nerozii bolnave scremute de o tânără oleacă mai mică decât mine, de la care ai avea pretenția că gândește. Nu tocmai...

marți, 11 august 2015

Iaca, recunosc: sunt dependentă...

Acum câteva zile am constatat și nu-i a bună... Eu, care ziceam că mie nu mi se poate întâmpla așa ceva, sunt dependentă. E mai presus de mine, aproape că nu mă pot controla, încep să vibrez ori de câte ori îmi apare-n fața ochilor care brusc îmi sclipesc fericiți! Și tre' să ating, să miros, să țin în mâini, să strâng în brațe. Cred că am nevoie de ajutor... Orice sfat e binevenit! Sau, mai bine, cred că ar trebui să mă duc la întâlnirea ălora anonimi care stau și povestesc despre dependențele lor, în speranța că vor scăpa de ele.

Și, dacă mă duc, o să fie cam așa:
Sunt Ina și sunt dependentă. Ultima dată s-a întâmplat acum 5 zile. De atunci am fost cuminte, dar simt cum mă ia din nou, stomacul se umple de fluturași când mă gândesc la el, mintea nu vrea să coopereze cu mine, voința se îndreaptă rapid spre zero și picioarele o iau la sănătoasa dacă au aflat unde pot să găsesc lucrul care mă face fericită, dar care mă controlează. Par exemple, azi am aflat că la Lidl e plin de... mda, sunt dependentă de Snoopy! Cred că sunt Snoopyholică...

Și nici măcar nu mi-am dat seama! Până ce, zilele trecute, mi-a zis-o o prietenă și așa am constatat și acceptat crudul adevăr: nu mă pot abține să nu iau chestii cu domnu' beagle... Și cum ai putea să te abții de la așa ceva? Cum? E așa drăguț, simpatic, frumos, extraordinar de fantastic! Cu năsucu' ăla negru și urechiușa lui bleagă. Și mocuța aia ștrengară... Cum să nu fac ca trenu' când văd ceva cu el?

Bine, unii ar putea zice că totuși șapte pijamale și cinci tricouri e cam mult, dar ce-s numerele astea până la urmă? Totul e relativ... Ce pentru unii e mult, pentru alții e minuscul. Și, uite, am doar un singur ceas cu el, da? De perete, că mai am unul de mână pe care am făcut eu ce-am făcut și l-am stricat... Și am un pix, un creion și o cană. Muuulte șosete minunate, dar pe alea le-am primit de ziua mea, că am fost cuminte, deci nu se pune, nu mi le-am cumpărat singură! Budigăii, în schimb, da, eu i-am luat, fericită și foarte încântată. Și de lenjeria de pat ce să vă povestesc, e genială! Doar că n-am îndrăznit să-o pun încă, că mi s-a rupt un arc în saltea și nu vreau s-o fac sită. Da' mă fac eu mare și-mi schimb salteaua și o să fie așa: patul snoopycos și eu în el snoopyficată din cap până-n picioare! Ei, cum sună asta? Nu că divin?

Și hai, că n-am așa multe, nu? Putea fi mult mai rău! N-am șapcă, ghete, farfurie, eșarfă, costum de baie, tatuaj, rucsac, stick sau păturică cu el. Și apoi, nu-s eu de vină, ce să fac dacă am primit, într-o zi oarecare, o minunată cămașă gri cu Snoopy, Charlie și Woodstock? Ea a fost sursa primordială a dependenței mele! Și apoi tricou larg, cum îmi place mie, frumos și răcoros... Și agendă pictată special pentru mine. Și insignă. Cum să nu înceapă să-mi placă din ce în ce mai mult Snoopylică? Doar om sunt, nu robot sau extraterestru, să rămân impasibilă în fața unui asemenea monument de drăgălășenie!

Deci, minunații mei cititori, nu vreau sfaturi de cum și în ce fel să mă vindec de dependența asta, că-i prea simpatică să scap de ea. În schimb, dacă știți că pe undeva se vinde ceva cu monsieur doggy, dați de veste aici, la mine. Pe undeva pe net, să fie accesibil, să nu vă urăsc pe veci pentru bigmenul ăla din Timișoara, a doua stradă pe dreapta, pe care nu am cum să-l cumpăr...



Și nu pot termina confesiunea mea, probabil complet neinteresantă pentru cei care nu știu, nu pot, nu înțeleg și nu simt Snoopyficos, fără să-i zic, cu o zi întârziere, La mulți aaani! Că ieri fu ziulica lui! Ha!

luni, 27 iulie 2015

Despre șoferi

Mai exact, despre VIITORII șoferi.

Și stăteam eu tăcută și liniștită la o bere cu lămâie rece. Și studiam fericită briza răcoroasă care mă pălea din când în când (uneori cu arome de usturoi, că unii erau acolo să halească). Părea că nimic nu-mi poate tulbura zen-ul și gândurile care se plimbau prin alte părți. Nici măcar chelnerul care ne-a adus comanda după vreo oră nu m-a enervat prea tare... Eram moale, cuvintele-mi aproape dormeau, și mintea moțăia în liniște. Până când...

Brusc au început ele să povestească despre școala de șoferi. Aia pe care o prestează dumnealor zilele astea. (Sau se poate spune lunile astea, că sigur va mai dura până se procopsesc cu carnet de învârtit covrigul legal pe drumurile patriei. Și nu numai... Ce, numa' noi românii să suferim? Să stea cu frica-n sân și alte neamuri, să tremure toată Europa, Terra, galaxia!) Școală care-i cauza principală pentru care eu ori nu ies din casă între orele 7-11, ori holbez benoaclele în toate direcțiile, ca un periscop vigilent, dacă trebuie musai să ies pe afară în intervalul amintit. Că atunci umblă, dragele de ele, dezlegate prin oraș, la volanul unei mașini care mă poate face plăcintă în orice moment de neatenție. Sau mă poate încastra în stâlpul de la semafor, mă poate stropși de copacul din curba de la colțul blocului sau mă poate împrăștia artistic, cu creieri, artere și măruntaie, pe pizzeria din apropiere, ca să arăt ca un tablou realist, reclamă, un fel de pizza organică cu mult sos, coaptă la soare pe perete!

Și mă gândeam așa: cum o să mai merg eu liniștită pe afară de acum înainte, când lângă mine e cineva care zice "cine m-a pus să mă duc, de ce oare vreau eu carnetul?" Sau când cealaltă povestește cum uită piciorul pe o pedală și nu nimerește frâna din prima... Și prima îi ia vorba din gură și zice că e posibil să calce pe cineva și cu instructorul alături, că a fost un caz în Brăila de învățăcel care a turtit un biet pieton nevinovat pe trecere. Dar momentul culminant a fost când s-a trezit și o a treia că ar vrea și ea carnet. Ceeeee? Deja era prea mult pentru inimioara mea supraîncălzită și pentru creierașul responsabil cu crearea de povești diverse, dar cu același final: eu, transformată-n tapet cu model, cu o mașină tronând nerușinat peste mine!


Așa că, dragi oameni de bine care vreți să faceți școala de șoferi, ar trebui să luați în calcul următoarele povețe înainte de a lua această decizie (formulate pe baza observațiilor mele de aseară și a studiului de caz aplicat nevinovat pe două, mă scuzați, calamități ce învață să conducă...). Adică:

  • Ar trebui măcar să aveți o vagă idee sau motiv pentru care vă luați carnetul. "Că am mașina care stă în parcare" se pare că nu funcționează la toată lumea...
  •  Atât în jocurile video, cât și în viața reală, e indicat să știți care e stânga și care-i dreapta. Că există mai o semnalizare, mai o curbă și dacă urlă instructorul "STÂNGAAA" ar fi bine ca voi să nu virați peste doamna care așteaptă cuminte, în dreapta, să treacă strada. Sau peste mine, care-mi car fericită sacoșa cu pere, la 50 de metri în spatele mașinii voastre...
  • O putere de concentrare minimă este și ea necesară. Un pic măcar... Să nu urlați disperat/ă la instructor să nu răspundă la telefon în timp ce sunteți la volan, că dacă nu știți ce trebuie să faceți, să poată frâna el, la măcar 15 centimetri de domnul care merge regulamentar pe trotuar, plimbându-și cățelul. 
  • Un pic de calm nu strică. Nu de alta, da' nu oricui îi place să se trezească cu nasul lipit de parbriz din 5 în 5 metri. Iar unii, cu stomacul mai sensibil, s-ar putea să nu fie tocmai fericiți cu frânele bruște dinainte de semafoare și-ți pot, fără voia lor, desigur, redecora interiorul mașinii dacă nu reușesc să-și scoată punga magică din buzunar la timp.
  • N-ar fi rău să puteți aprecia cât de cât distanțele. Că ce vă faceți dacă instructorul nu apucă să vă răspundă prompt când îi urlați disperați în urechea stângă: "Eu ce fac acum? Ăla vine peste mine! CE FAAAAC???" Unde în 99,9% din cazuri, "ăla" circulă cuminte pe banda lui și între mașinile voastre e loc cât un aragaz cu patru ochiuri sau cât să treacă numai bine un motociclist mai slăbuț.
  • Parcarea e oleacă mai complicată la început, dar totuși se face pe un loc liber, nu peste mașina vecinului, peste plodu' de la etajul patru care stă cuminte pe bicicletă și se uită la tine sau peste mine, care n-am nici o vină că-s pe stradă când te apuci tu să parchezi mașina. Și în nici un caz, dar deloc și niciodată, nu trebuie să parchezi peste oamenii care stau și așteaptă autobuzul în stație! Ori peste băncile din parc!
  • E bine să știi că și mașina ta are pedale. Iar vitezele... nu, a șasea nu există la mașina ta! Viteza turbo, aia din filme, slavă domnului și tuturor sfinților din jurul lui, e doar prin filme! Că dacă aș ști că poți băga 200 la oră, chiar că n-aș mai părăsi în veci siguranța apartamentului meu minunat!

În final, o să-ți zic un secret. Oricât de complicat ți se pare acum, de stresant și imposibil, peste câtva timp o să râzi de perioada asta. Perioadă în care, ce să-i faci, trebuie să suporți să râdă ceilalți de tine! Că e amuzant pentru noi, cei din jurul tău, să vedem cum te pregătești sufletește, de cu seară, pentru ora de "condus" din dimineața următoare. Că întrebi dacă oare poți să bei un Radler (din ăla cu 1,9 alcool), că mâine "mergi cu mașina". Că adormi epuizat la 8 seara că ai "avut traseu". O oră jumate...

Stai calm, o să ajungi și tu șofer! Iar dacă se mai și întâmplă ca mașina ta să aibă numărul cu 666, clar o să devii un șofer uns cu toate alifiile. Unul sadik (cu k), dar asta e... Că, puii mei, doar nu degeaba ți se zice Madam Hitler...

marți, 14 iulie 2015

Motanschi

Motanschi Voievod. Sau băiatu' lu' mama (al meu adică!). Nume de cod: Pisiloi (cu varianta Pițiloi), Pisi, Motănschiță, Pușilică, Puturosu' și altele inventate la moment și rapid uitate.

Dumnealui e motanul care se crede cățel. Adică nu se crede, e chiar foarte sigur de asta. Și i se trage din faptul că a avut o mămică lătrătoare, AB, pe care a iubit-o și ascultat-o până în momentul în care a plecat puțin în raiul cățeilor buni și frumoși...

Niciodată, dacă mă întrebi, nu sunt foarte sigură ce vârstă are. E ciudat, dar asta e... Are 4 ani, dar nu m-ar mira să vină acum cineva să mă contrazică. După calculele mele, în câteva zile ar trebui să fie ziua lui. Nu știu exact ziua în care s-a născut, că l-am găsit într-un august, în curtea blocului, picat (bleg de mic) într-un fel de groapă betonată care comunică cu boxele de la subsolul blocului. Era mic, explodat de pufos și cu 3274 de pureci încolonați neuniform pe cei 15 centimetri de pisic plus încă vreo alți câțiva - coada.

Mișuna ca un gândac beat în gaura aia și un vecin se băgase după el să-l scoată. S-a întâmplat să trec pe acolo exact în acel moment magic în care vecinul îl pescuia și mi l-a întins să-l țin ca să poată ieși de acolo. L-am luat în brațe și el s-a holbat la mine cu cei mai albaștri doi ochi de cotoi pe care i-am văzut eu vreodată. Vecinul zicea ceva, nu știu ce, și am spus doar: îl iau, mă duc să i-l arăt mamei. Și-am plecat lăsându-l pe ăla să zică ce zicea el...

Nu voiam pisic. O aveam pe Annabella, care era bătrânică și geloasă, și cu diabet, motiv pentru care nu avea voie NIMENI s-o streseze în vreun fel. Și totuși, cu purecosu' negru în brațe n-am putut decât să zic că-l vreau și că mă duc acasă. Unde mama: ce-i ăla? Pisic (nu știam dacă e băiețel sau fetiță). Annabella, uitându-se încruntată la mine: ham, hamham, ham (în traducere: mami, ce-i ăla?). Bombăneli și proteste din ambele părți, dar chestia care s-a dovedit, a doua zi, la veterinar, a fi motan, a rămas.

Era un mic monstru! Dormea în mijlocul holului întunecat, de trebuia să mergi târâș la baie peste noapte să nu-l faci piftie. A făcut NUMAI în pat vreo 2 luni; dacă-l puneam în litieră, ori se culca acolo, ori începea să mănânce granule de bentonită... O fugărea pe AB peste tot, crăcănat, de se termina mai mereu cu un șmotru inofensiv, dar zgomotos, din partea ei ca să scape de teroristul cu colți ascuțiți care voia lăptic de la "mama"; sau voia să stea, să se joace, să se agațe, să alerge cu "mama". Iar ea voia doar să vină o zână bună să-l ia și să-l ducă în Africa, Pacific sau Marte, mai sigur. Sau să-i explice cineva că e pisic, nu câine, iar pisicii trebuie să fugă DE căței, nu DUPĂ căței!

Vreo 2-3 ani, distracția lui cea mai mare a fost să fie flocăit de Annabella, fugărit de mama prin casă cu ziarul făcut sul sau statul pe geam + sărit de acolo drept pe mine care, ghinionul meu, am patul sub geamul lui preferat... Și toate astea erau mult mai amuzante dacă aveau loc noaptea! Plus piticul, care nu-l va părăsi niciodată, să-mi dea sticlele cu parfum și deodorantele jos de pe dulap. Am renunțat să mai încerc să-l conving să nu, că-i degeaba, acum pun lângă dulap o pernă babană să pice toate pe ea și gata, problemă rezolvată, fericire de ambele părți!

Într-o zi mami a plecat cu AB de acasă și a venit fără ea. De atunci, ori de câte ori vede afară vreun cățel negru se agită și miaună, și ne cheamă, și ne zice că s-a întors mama lui, s-o aducem în casă. Dar până acum, nici unul dintre cățeii văzuți de el nu era "mama" lui, AB nu s-a întors, n-are cum...

Acum e cățelo-motanul meu perfect: cuminte, bleg și dresat. Că, dacă tot se crede cățel, de ce să nu profit oleacă? Face tumbe la comandă (și nu numai...), vine când îl chem, trece-n pat când e pedepsit... Vine chiar și atunci când îl strig să-i tai ghearele! Protestează, că nu vrea fix în momentul ăla, da' vine. Bleg, cum am zis. Zilele trecute, pe la 5 dimineața, mișuna pe lângă patul meu și a scos un miau timid. L-am întrebat ce face acolo și de ce nu doarme și s-a bucurat vocal foarte tare că-s trează, deci îl pot alinta oleacă! Și mă așteaptă mai mereu la ușă când ajung acasă. Dacă bugină pe undeva prea profund și nu mă aude, e de ajuns să-i spună mama "a venit Ina" și apare: chior de somn, căscând de parcă vrea să înghită o capră, mișunând fericit și așteptând să mă pun în pat ca să se suie călare pe mine să mă toarcă în timp ce-l smotocesc. Iar eu, când vin acasă, îl întreb "ce-are mami pentru băiat?" Știe că e rost de pliculeț cu multă zeamă și roiește printre picioarele mele, în liniște, așteptând să-i dau "bun". În una dintre numeroasele lui farfuriuțe pe care n-am rezistat, de-a lungul timpului, să i le iau! Și în cea de la nănuța lui de botez, farfuriuța cu multe pisici pe ea.

Pe cât de îngrozitor, psihopat și terorist a fost când era mic, pe atât de cuminte și puturos e acum. Și flocos, codos și lipicios. Singurul lucru pe care nu l-a învățat de la AB e să pupe, nu s-a prins că există așa ceva... La fel cum nu știe să scuipe, să câhăie sau să zgârie. Și asta e minunat mai ales pentru desele momente în care-l iau cu japca de jos, îl țin în brațe cu roatele-n sus și-l pup peste toată moaca lui cu fălcuțe de popândău! Cui îi povestesc îmi zice să nu-l mai chinui așa, dar ce nu știu decât cei care au asistat la această "tortură" e că-i place să fie pupăcit și alintat de nu mai poate!

O prietenă mi-a zis că mă transform în cat-person. Nu știu, poate... Sau poate sunt în continuare dog-person și Motanschi e cel care s-a transformat în cățel, din ce în ce mai mult... Pentru mine e copilul lui AB și-l iubesc mult! Atât de mult că nici nu pot să mă gândesc cum ar fi fost să nu-l am... Băiatu' meu! Motanschi Voievod.

La mulți ani, motanu' meu zăpăcit! Te-am ales eu, m-ai ales tu sau pur și simplu așa a fost să fie... Mai contează?

marți, 7 iulie 2015

Pofte periculoase

Mi-e poftă e aripioare rumenite cu salată de roșii, mi-am zis eu acum două zile. Și nu era să stau cu pofta-n mațe, să mi se streseze stomacul și să visez pui care dansează turbat în jurul meu toată noaptea, dimineața și după-amiezele între 15 și 17... Am organizat o excursie în minunea de magazin numit Lidl, raiul halelii yummy, am înșfăcat din frigiderul de acolo o tăviță pe care aproape că scria numele meu, am stat (ne)răbdătoare la o coadă cu plozi obraznici care alergau răcnind mai ceva ca niște indieni scalpați și am urmat cea mai scurtă cale spre casa, aragazul și tigaia mea neaderentă.

Până aici, nimic ciudat, nimic nu prevestea ce o să se întâmple. Nici un semn, zbatere de ochi, spasm în colțul gurii sau luminiță zărită cu privirea periferică nu m-a avertizat că iadul e pe cale să coboare (urce, de fapt) la mine-n cap. Nas, mai exact, dar să nu anticipez...

Am pus condimentele în șir indian pe masă, am răsfirat aripioarele spălate și aranjate, le-am spoit cu diverse, masat, întors pe toate părțile... Stăteau pe fundul în formă de pește, nu al meu, ăla de toci pe el, și așteptau cuminți să ajungă în uleiucul încins să se aurească mai ceva ca un soare! Și le las eu pe o parte să sfârâie o serenadă, le verific, le întorc să se bronzeze uniform pe ambele părți și, deodată, momentul ăla nenorocit iese de după colț și... splash, explodează un vreasc de zburătoare din tigaie și stuche un strop de ulei fierbinte! Unde oare? Nicăieri altundeva decât în fix vârful nasului meu care stătea cuminte în mijlocul feței, negândindu-se nici un moment că i se poate întâmpla așa ceva.

Groază, șoc și teroare! Titlu ca în știrile alea de la ora 5... Țip, bombăn cuvinte dulci, mama îmi aduce în grabă crema magică pentru "fripturi", mă oblojesc eu cu ea și mă așez cuminte și bosumflată în pat, așteptând să mă usture din ce în ce mai puțin până la deloc. Crema, am zis că e magică, și-a făcut treaba și nasu' meu trist și ghinionist și-a revenit și a uitat de durere. Și eu la fel... Deci, la un moment dat, am dat cu mâna peste el ștergând maglavaisu' alb protector și, odată cu el, și pielea de pe nenorocita de bășică ce se formase pe aspiratorul meu atacat nemilos de ulei.

Bip, bip, biiiip... aaaau, văleu, din astea, și studiul moacei în oglindă a devenit ceva musai necesar. O semi-mazăre rozie și plată trona pe nănăul meu ghinionist. Pfff... Mama: lasă că trece, se face cojiță și-ți dau eu fond de ten să-l acoperi, n-o să se mai vadă și o să se vindece repede. Hmmm, bine...

A doua zi. Oglinda îmi arată un far ce trona falnic pe trompa-mi abia trezită din somn! Mare, rotund și ROȘU. Concluzia logică și imediată: căcat, eu cum mai ies acum din casă? De fond de ten sau corector nici nu putea fi vorba, că arătania ce izvorâse pe nas nu era foarte cu coajă pe ea, dacă puteți să vă imaginați ceva așa nedrept de injust... Remediul? Nu mă mai uit în oglindă, deci, dacă eu nu văd arătarea, înseamnă că nu mai există acolo!

Azi, respectiv a treia zi după evenimentul cu uleiul săltăreț: în semi-trezire, dau cu brățara mea din paracord ezact peste vulcanul de pe pipometru și ăsta erupe brusc. Aaau, miaaau, ce-am făcut, biiip, morții și biiiip, săream eu prin bucătărie sub privirile mirate ale motanului care venise bucuros că m-am trezit și are cine să-l alinte. Ca să trec peste alte detalii, în acest moment, respirătoarea mea are o belitură de juma' de metru în partea cea mai înaintată, mai precis în centrul vârfului, oleacă spre stânga. Sau dreapta, depinde cine se uită la ea, eu sau TOȚI ceilalți ce nu-și pot dezlipi privirea de acolo!

Da' mă gândeam eu... Băi, mamăăă, ce mă fac acum? Nasu' meu seamănă din ce în ce mai bine cu a lu' Rudolph. Să-mi dau una, ce mă fac eu acum, oare încep să mă transform în Rudolph??? Ce dacă e iulie, așa ceva durează, de aia a început de pe acum, să fie gata în decembrie! Și, și, și ce mă fac eeeeu, că nu știu să zbor... Și am și rău de mișcare! Dacă mi se face rău și pun frână și sania moșului se oprește brusc și sar toate cadourile din ea? Da' dacă greșesc drumul și nimeresc în deșert în loc de Polul Nord și aterizez într-un baobab din care paște o girafă. Și dacă se sperie girafa și o ia la fugă și trezește șeful leu din zonă sau familia de hipopotami cu doi copii care se bălăcesc în balta mâloasă din apropiere? Sau se sperie vreo zebră turbată de căldură și sare peste un bivol care tocmai a ieșit de la cosmeticiană cu coarnele perfect ascuțite, lustruite și date cu ojă? Eu cum mai cobor din baobab cu toate orătăniile alea alergând nevrozate pe dedesubt? Și, eu ca eu, da' mai e și Moș Crăciun în sanie! Și poate vreun spiriduș care a adormit prin sacul cu jucării... Sau un elf detectiv trimis în misiune de doamna Crăciun să vadă ce face cu adevărat nenea bărbosu' în noaptea aia... Și dacă...

Poftă de aripioare, da? Rumenite și crocante... Cu salată de roșii coapte și cărnoase... Să nu mai aud de așa ceva de acum și până ies la pensie și mă senilizez și uit de ledul care-mi sclipește artistic pe nas! Aripioare... să le halească cine vrea, pana și zburătoarea mă-sii dar, azi și mâine...

marți, 30 iunie 2015

M-am născut într-un neam falnic de artiști

Motto: Pocni-m-aș singură când decid să-i citesc pe unii, că mai bine autopocnită decât cu sechele literare tatuate pe materia cenușie!

Nu știu ce m-a apucat în ultimul timp, probabil vreo bucățică de chef, și am scris pe blog. După care, ca mai mereu, am pus postările prin grupurile în care sunt, să le vază lumea. Să le citească și să mă laude, evident! Glumesc... Nu le pun în grupuri să primesc elogii, le pun pentru că am observat că, de fiecare dată când distribui ceva, există oameni care intră și mă citesc. Aceiași oameni, de multe ori. Și pentru ei, mi se pare o dovadă de respect să-mi pun postarea în grupurile respective. Că mă gândesc eu că dacă dau like sau comentează aproape de fiecare dată când scriu ceva nou, le-o plăcea și poate vor să mai citească. Dacă măcar o persoană dintr-un grup mă citește, atunci merită să distribui postările mele în grupul respectiv. Nu sună logic ce zic?

(Moment în care vreau să-i mulțumesc doamnei drăguțe dintr-un grup oarecare, se recunoaște ea, care scrie poezii cu bucățele de suflet în ele, care îmi mulțumește mereu când distribui ceva, de-al meu sau nu, și care are mereu ceva frumos de comentat; săru'mâna, doamnă, sunteți o drăguță!)

Acum. Săptămâna trecută, pe miercuri, am făcut la fel. Am pus în grupuri atât ce am scris eu, cât și postarea unei prietene care scrie foarte bine, am răspuns frumos la comentarii și m-am bucurat de fiecare "musafir" care a venit la mine-n "căsuța" unde debitez ce-mi trece prin cap. Toate bune și frumoase până la un moment dat când primesc pe facebook un mesaj privat în care sunt rugată, într-un mod solemn și bățos, să încerc să postez doar poezie sau proză în grupul Ț, că, vezi doamne, ăla e grup de literatură. Fățăul meu confuz se uita la mesajul de pe ecranul laptopului neștiind dacă să râdă, să se enerveze sau să bip-ăie vocal. Am ales să "sun" un prieten și să întreb dacă-s eu cartof copt sau e tanti cu mesajul dusă cu bușteanu' pe Bistrița. Concluzia a fost că eu îs orice altă legumă vreți, numa' cartof bătut de sapă-n cap nu, în schimb dânsa... Pen' că...

Domnul DEX zice așa:
  • cel din 1955-1957: LITERATÚRĂ, literaturi, s. f. 1. Creație artistică în care se reflectă realitățile vieții cu ajutorul limbii; arta cuvîntului.
  • cel din 1986 și cel din 2000: LITERATÚRĂ s.f. 1. Formă de creație artistică în care se redau idei, sentimente, imagini, fapte din realitate cu ajutorul limbii; artă a cuvântului.
  • cel din 2009: LITERATÚRĂ, literaturi, s. f. 1. Artă sau creație artistică al cărei mijloc de exprimare este limba; beletristică.
Ce scriu eu nu-i literatură, bine. Da' ce-i oare? În general scriu chestii care mi se întâmplă, e un fel de jurnal pe episoade. Pe care dacă le-aș publica într-o carte "Jurnalul necunoscutei de pe strada cu tei", de exemplu, ar deveni un roman. Bun, prost, poate nu l-ar citi nimeni, poate aș avea fani, poate ar fi criticat la sânge că-i o porcărie sau poate s-ar trezi unii critici că de fapt sunt un geniu. Neînțeles, evident. Chestii de gust, nu există scriitură care să placă tuturor. De altfel, nu discut CE fel scriu, cât de bine sau rău, eu întreb CE e ceea ce scriu. Și apoi, cine poa' să zică clar care-i granița unde se termină literatura și începe altceva?

Ce trăncănesc eu pe blog, ca să mă iau după definiția dintr-un DEX mai vechi, reflectă realitățile vieții și asta cu ajutorul limbii și anume române. După cealaltă definiție, clar redau idei, sentimente, imagini, fapte din realitate, că povestesc chestii. Și acum, fie vorba între noi, nu scriu chiar plictisitor, dacă ai un minim de simț al umorului, râzi puțin. Deci, dexu' zice că ce scriu cam e un pic literatură. Da' cică nu, se burzuluiește tanti, cică să scriu poezie sau proză dacă vreau să pun ceva în grupul ei. Că ce zic eu în cuvinte nu e proză, nuuuuu... Or fi cuvinte încrucișate, rebus sau știri seci despre starea vremii. Sau cum a zis o prietenă despre postarea mea, cea blamată și pusă la colț de șefa de grup: duduia a citit ce ai scris tu și a văzut ca frazele au logică, s-a gândit ca o fi un tratat de statistică și logică și nu ceva ce ai scris într-o seară...

Tanti (nu-i dau numele, că ar fi reclamă moacă și, parol, nu e cazul), îmi pare rău, da' eu pot să scriu doar lucruri din astea ironico-hazlii, povestiri amuzante din viața mea sau chestii soft care nu au contraindicații în diabet. Nu știu să scriu poezii infantile, dulcegării de clasa a patra sau asocieri dubioase de cuvinte cu titlu deasupra. Adică aș putea, așa, ca să râd doar, dar asta e altă poveste. Și, cel mai important, nu știu să scriu cu greșeli gramaticale. Așa că, până la urmă, s-ar putea să ai dreptate, "opera" mea nu e demnă de mărețul grup creat de matale... Deși, fie vorba între noi, vreo câteva persoane de acolo te-au trădat și mi-au citi postările și, culmea impertinenței, chiar le-a plăcut ce au citit... Pfff, să vezi și să nu crezi...

Azi îs zen, așa că o să încerc să nu fiu nasoală. Tare... Deci n-o să mă pun să comentez ceea ce scrii, duduie dragă. Nu-s critic literar, iar versurile de genul celor din exemplul de mai jos se pocnesc singure în cap și, dacă ar putea, și-ar da palme ele însele.
Ochii tai senini si plini
De iubire parca-mi spun:
Doar tu esti fata mea
Nu te las la nimenea.

Dar nici eu iubirea mea
An veci n-as renunta
La toata dragostea ta
Spusa de privirea ta.

MAGNIFIC! Îmi tresaltă stomacul de emoție și mă ia cu mâncărimi de epiglotă când lecturez ceva așa proFund și sen(s)ibil. E perfect să nu renunți la dragostea aia, tanti, e cool și romantic. Dar, serios, renunță la poezie, nu mai maltrata gramatica și nu mai crâmpoți sărăcuțele cuvinte nevinovate, mititele și drăguțele... Că rămân marcate pe viață, au și ele o familie care le iubește (îi spune limba română) și nu-i corect să ajungă la psiholog cu tendințe suicidare din cauză că au fost stâlcite, stroflocite, ciufulite, hăcuite, beștelite... E și ele suflețele, simt și trăiesc românește, acum câteva zile s-au îmbrăcat în ie... Corect este să fie nevoite să se ascundă prin colțuri colbuite, umede și întunecate, de frică să nu le găsești matale să le pustuluiești?

Știu că n-o să asculți, că e greu să crezi ce spune altcineva dacă tu nu-ți dai seama singur că ești o topenie moțată, dar tot îți dau un sfat, mic și neînsemnat, așa, gratis, că nu m-aș ierta dacă n-aș încerca: fă rost, mămică, de o cărticică de gramatică și citește-o cu mare atenție, poate reușești să nu mai poluezi limba română cu sinistroșenii de tipul: iubindul, urâ, intrii, voi mai iubii, nu mă pot oprii, cât te pot iubii, a-mi sunt, antr-o, m-ie dor, anrobită de iubire, i-ti simt iubirea, întoarcete, tratează-mă iubit-o, te-am iubit zeiț-o, andrazneala, ve-ti gasii, nu mă părăsii, întru-n loc. Dacă nu știai, ori de câte ori scrii o perlă de apă nămoloasă din asta, un pinguin începe să sughițe și îi zboară câte o pană... N-ai vrea să rămână pinguinii chei, nu?

În încheiere, îți transmit ce mi-a zis o prietenă după ce ți-a lecturat blogul: că ai un talent special, reușești să ai mai multe greșeli decât cuvinte într-un vers. Și pe viitor încearcă să nu mai vorbești oamenilor de sus, ca de la scriitor la pârlit, că se poate să-i sară țandăra cuiva și să te cate la cuvinte și, uite, se întâmplă să ieși pe minus.

sâmbătă, 27 iunie 2015

Mica apocalipsă

Azi, dragii mei cititori, e o zi specială. Azi vă voi povesti despre fanul numărul unu al blogului meu.

E cea mai drăguță persoană din galaxie; timidă și tăcută, sensibilă, foarte prietenoasă cu toată lumea. Prezența ei îți înseninează ziua, oricât de mulți nori ar avea. Îți dă mereu dreptate, zâmbindu-ți cald, te strânge în brațe și te încurajează, spunându-ți cele mai drăguțe lucruri pe care ți le poți tu imagina. Aura ei pozitivă te face să te simți în preajma ei în al nouălea cer, roz, cu norișori pufoși, iar energia ei puternică te remontează indiferent de problemele pe care le-ai avea. Fină și delicată, știe mereu să-ți lumineze ziua cu o vorbă bună și... Ăăăăă... Scuze... Stați așa... Paragraful ăsta e din altă poveste! Și noi azi vorbim de:

Madam Hitler. Nu cred că mai trebuie detalii, numele zice totul. Când intră într-o încăpere, se produce un mic cutremur, pereții se înghesuie unul în celălalt, terorizați, tremurând din toate colțurile și pălindu-le varul de frică, indiferent de culoarea pe care o au. Scaunul se face mic și înțepenește îngrozit sub fundul ei. Berea încearcă să se ascundă-n adâncul sticlei și abia abia curge-n pahar, trecând-o fiori reci de groază prin gulerul de spumă. Odată a comandat o salată și nu înțelegeam de ce o mănâncă așa încet. Pentru că bucățile de mâncare, frunzele și sosul alergau disperate prin farfurie, urmărite sadic de furculița-i nemiloasă, sperând să scape de moara care, între timp, mesteca cuvinte cu viteza unui Harley Davidson pe o autostradă americană.

I se mai spune și Sadica, prietenii știu de ce, dar și din motive evidente ce i se citesc pe chip numai cât te uiți la ea. Dacă îți trece prin minte să studiezi mai în amănunt acest aspect, sigur ești masochist sau iubești senzațiile tari. Gen monologuri interminabile în care apuci să zici câte un: da, sigur, ai dreptate, mhm, ahaa... că de, nu vrei să riști s-o superi, să i se zburlească bufnița și să te trezești parașutat în primul copac. Nuuu, nu te aruncă ea de la geam, nu e violentă (sper... că voi fi lângă ea când citește postarea), sari tu de bunăvoie, de frică și de amenințarea unui nou discurs ce e pe cale să-l înlocuiască pe cel abia încheiat!

Vrăjitoarea? Mda, tot dumneaei. Cică asta fuse în viața anterioară. Păi da, sigur e adevărat. A observat cineva, prin filme, că vrăjitorii bolborosesc și spun încontinuu ceva? Da, exact! ÎNCONTINUU! Ăsta e cuvântul și dovada. Bla, bla, bla, taca taca taca,.. Plus că, numai dacă a fost vrăjitoare (și mai e și acum puțin) poate să facă cutii așa de frumoase și de magice cum face ea!

Angajații îi spun Șefa. Ar trebui să ia, cu toții, la salariu, spor de groază, teroare și de amenințare-tăcută-cu-scalparea-în-caz-de-dat-în-bară. Îmi imaginez că toți fug ca potârnichile din calea ei. Până și Dunărea curge mai repede când trece ea peste. Într-o zi cred că o să aflăm de la știri că Dunărea s-a refugiat în Marea Neagră, TOATĂ, că a aflat că vine doamna. Și în ziua aia Moise va fi mic copil pe lângă ea, care va trece albia secată în pas alergător, cu sceptrul ei cu bufniță-n vârf, țipând la plodul patruped că i-a ștampilat cu noroi nădragii. Imagine apocaliptică de film S.F. horror sau de comedie mută cu sonorul dat la maxim. Doamne apără și păzește...

De ce scriu toate astea? Că e ziua ei! Și, mai mult ca sigur, cum s-a trezit azi a verificat blogul să vadă dacă am scris ceva și a fost foarte dezamăgită să vadă că nu. Dar există postare programată, iar asta, deși a fost scrisă aseară, se publică singură în fix momentul în care ajungem la jumatea primei beri. Și, dacă tot sunt șmecheră și pot face asta, o să scriu și urările aici, să nu mai fiu nevoită să țin un discurs live. Deci: dragă doamnă, să vă fie viața senină ca cerul însorit de iunie, cel de-al am-uitat-al-câtelea trandafir prins în buchetul vieții să rămână mereu tânăr, fie ca... just kidding! Să fii la fel de scorpie ca până acum, că-i fun, să ai noroc în zilele pare și în alea impare să ai baftă, să vină banii la tine ca purecii pe Poxi nedată cu picătură, colecția de zburătoare să se mărească atât de tare că vei câștiga la loto un apartament ca să ai unde să le ții, să reușești să-ți iei carnetul fără să fie decretată în România stare de urgență în ziua în care dai examen, să ai inspirație și chef de creat minunății, spor și voie bună, piersici, prune și-o alună! Și să nu bei prea mult la petrecere, că o să uiți unde ți-ai parcat mătura... La anu' și la mulți ani!

miercuri, 24 iunie 2015

Cu de toate

Mi s-a zis să scriu pe blog. Ce să scriu, am întrebat eu? Ceva cu sandale, pe care nu le ai încă. Sau cu pisici, cu căldură, cu dor de mare... Ceva

Așa că, acum tre' să mă conformez și să scriu. Deci:

Ceva.

Am scris, gata! Acum pot să plec? Pot?

Bine, glumeam... Hai să scriu.

Am cele mai mișto sandale de la inventarea lor și până azi. Mi-au plăcut și că se pot transforma în papuci! Deși nu știu de ce m-a încântat asta așa de mult, că eu nu prea port papuci, tot am impresia ori că o să-mi zboare din picioare, ori că o să mă împiedic și o să aterizez frânând cu trompa pe asfalt. Și au și vârful oleacă ridicat, tocmai bun pentru momentele când degetele mele decid brusc să se proptească în vreun toc de ușă, bolovan sau bordură... Și sunt pentru drumeții, deci ar trebui să fie foarte comode, au chestii pe talpă care fac masaj în mers și sunt reglabile în toate părțile. Bine, adevărul e că le am, dar nu le am încă... Îmi sosesc mâine prin bunăvoința Poștei Române și mai ales a unor prieteni care au traversat un ditamai orașul ca să mi le cumpere, că pe net nu mai erau în stoc și eu le voiam pe ALEA și nimic altceva! Bun, subiect bifat pe listă.

Pisici. Motanul meu s-a făcut un puturos și jumătate, toată ziua bugină cățărat pe locul lui de la înălțime, din sufragerie. Dacă vă întrebați, da, am munți în casă, cu piscuri semețe, și domnul Motanschi Voievod și-a stabilit reședința pe unul dintre ele. Atunci când nu dispare brusc și se ascunde sub pian, pe geam (în "grădina" mea de plante aromatice) sau pe pantofii mei de la ușă. Sau când nu leșină în mijlocul holului, cu roatele-n sus, ca o pernă cu ochi care te urmărește. De fiecare dată când ajung acasă, îl găsesc la ușă, e ca un cățel. Nu știu cum face de știe că vin... și l-am învățat chestia pe care o știa și Annabella cu: ce-are mami pentru băiat. Vine la rucsac și se uită-n el să descopere pliculețul, mereu altfel, pe care îl aduc acasă. Tre' să-l chinui puțin repetând obsedant cuvântul magic, "pliculeț" adică, să scoată și el un mieunat, să-mi confirme că-l vrea, să nu rămân cu impresia că a fost obligat să-l mănânce... E cuminte. Și tăntălău, și nu știe să zgârie, și nu mușcă, și nu-i dă prin cap că ar putea să protesteze în vreun fel când îl pescuiesc de jos și-l țin în brațe într-o continuă pupăceală peste moacă. E pisico-cățelul meu perfect!

La capitolul "cu căldură", nu știu ce să zic. Nu-i încă așa cald să mă plâng! Doar la birou, cu numele de cod "în scorbură", e leșinător de fără aer, de mirositor din cauză de chestii băgate-n priză și de fără lumină, că geamurile dețin minunata priveliște a zidului clădirii aflate la vreo 2 metri de ele. Căldură am de la cei cărora le e dor de mine, de la cei cu care mă berific seara și din privirile zâmbitoare atunci când fac câte un cadouț micuț și neașteptuț.

Dor de mare? Mmmm, dor de bălăceală, mai exact! O să ajung și acolo, poate, tot plănuim o participare la un târg handmade pe/lângă plajă, din ăla 2 în 1, adică muncă + apăăăăă! Să vedem, anul ăsta, poate, poate... Da' mai mult ca de mare, am alte doruri, mai mari, mai timide, mai dese sau mai foarte dese... Nici unul nu seamănă cu altul, fiecare are culoarea lui, căldura lui, parfum sau zâmbet unic, fiecare are un altfel de hug pe listă, pupici pe nas sau masaj la umeri, bomboane rusești, bocanci în picioare, lumânărele parfumate, microfon de karaoke, ceaun magic, pisici sau căței. Cu alte cuvinte, avem di tăti când vine vorba de doruri...

Gata, da? Am scris despre toate, veeeezi? Acum public postarea și plec spre casă. E ziua mamei și mă duc să caut bunătăți în locuri numai de mine știute și să intru în posesia cadoului perfect, handmade, ediție de lux! Hihi... PA!

luni, 22 iunie 2015

Marea și extraordinara aventură în Munții Măcinului

(sau: De ce, semănătoarea și treierătoarea mă-sii cu un cal am zis da?!?)

Dragi prieteni care vă întrebați, posibil/probabil, dacă mai trăiesc, ce ocazie mai perfectă poate fi să încep să scriu iar pe blog, dacă nu o minunată, magnifică, extraordinară, în puii mei, excursie prin munții Măcinului? Postare la care avem două variante:

Varianta scurtă: Băga-mi-aș! Mâinile-n buzunar, desigur...

Varianta lungă: o voi lungi în cele ce urmează.

Să începem cu seara dinainte de începutul aventurii. Când am fost invitată la o cafea (termen generic pentru băut ceva, orice, trăncănit și râs unul de ceilalți) aparent inofensivă. Și, după înțepături, discuții cu bufnițe, urlete de plozi de clasa a patra care serbau sfârșitul școlii și amenințări să nu se scape careva cu ce se întâmplă-n noua serie din Games of Thrones, berea cu lămâie din care beam tacticos aproape mi s-a înțepenit în gât când cineva, NU DĂM NUME, a zis: să mergem mâine în Măcin! Mergem? Mâine? Da' mergem? Mâine mergem? Da? Mâine? Mergem, da? Mnu, nu era o glumă... Din păcate! Mama ei de viață, cartofii și ridichile mă-sii de idee și păpădiile lu' ta-su de moment în care am zis da...

O să fie frumos, a zis! O să fie fun și o să ne distrăm, a zis! O să ne simțim minunat și o să ne placă tare, A ZIS! Cum, nu vreau să iau parte la ceva așa de mega-ultra-super nemaivăzut de bestial? Nuuuu.... Cum aș putea să nu vreau... Asta e tot ce am visat dintotdeauna, dorința mea secretă și aspirația mea din clipa în care m-am născut, să merg într-o sâmbătă, cu o haită de nebuni periculoși, peste Dunăre, să mă cațăr, să leșin, să-mi intre picioarele-n creier de atâta mers, să... Dar să ne calmăm, guuuusfraaabaaaa, Ina, nu-l pocni pe colegul din stânga, n-are nici o vină...

Plecarea? La 8 jumate, în parcare la Kaufland. Din păcate, cineva, IAR NU DĂM NUME!, s-a rătăcit printre rafturi și am șters-o spre bac undeva pe la 9... Am trecut pe la Brăila, că cică-i mai bine pe acolo, am urmat drumul plin de curbe care rânjeau sadice la stomacul meu revoltat și, într-un final, fără incidente antipatice, gen să dau eu la rațe, am ajuns la Greci. Satul Greci. Stânga, dreapta, dreapta, stânga, pe aici?, nu, pe dincolo, hurduc, zdrang, bang, se termină drumul la baza munților, deci ne oprim. Deși, eu nu m-aș fi supărat să o luăm tot cu mașinile pe versant în sus! Da, nu se poate, știu...

După 5 metri deja gâfâiam, deci am profitat că am văzut o țestoasă și m-am oprit s-o fotografiez. Și am început să urcăm. Și am urcat, am urcat, soarele mă pocnea drept în cap cu niște raze scoase din cuptor, chietrele îmi tot puneau piedică, scaieții mă zgâriau din toate pozițiile și răsuflarea mea era la 2 metri în față, iar eu tot încercam să bag viteză s-o prind din urmă. Și aveam, nene, limba până la genunchi, respiram ca un cașalot eșuat pe plajă și am tot mers așa, vitejește, până a început să mi se rupă filmul și am strigat disperată: pauză! Bine, așa mi s-a părut mie, că nu mai aveam nici voce, "pauză" a zis altcineva, care a văzut că e pericol de cutremur, că mai am oleacă și cad... Mă opresc, respir adânc, ca zmeul care s-a luptat cu Făt-Frumos trei zile, adică încerc să respir, da' plămânii nu voiau neam să se umple cu cât aer aveam eu nevoie. Îmi așez fundu' pe primul cataroi mai răsărit, îmi proptesc picioarele tremurânde să n-o iau în jos de unde am venit și încep să studiez problema. În jos, să tot fi fost vreo 50 de metri. În sus, restul muntelui! Un rest baban care, în momentul ăla, mi se părea ceva infinit, deși el, săracu', e un pârci de deal care-și zice pompos munte. Dar să trecem peste acest aspect neimportant al problemei și să continuăm relatarea apocalipsei montane.

Pornesc iar și urc, și urc, cu suflu' din nou la câțiva metri înainte, fără rucsac, că s-a gândit un zân bun să mi-l ia din spate, un pas după altul, limba mai avea oleacă și se târa pe jos, picioarele tremurau fericite sub mine și apele dezlănțuite care-mi izvorau din cap curgeau lin pe moaca mea disperată. Încă vreo 50 de metri. Sau 40, 27, 31, câți or fi fost... Și în zare, ca un miraj în deșert, apărură câțiva copaci minunați cu umbră răcoroasă, care mă arătau unul altuia cu deștu' și probabil puneau pariu între ei dacă ajung până acolo sau mă prăbușesc fără viață la juma' de metru înaintea lor. Am ajuns la ei, ha! HA! Papurigu' mamii lor de copaci insolenți...

După niște guri de limonado-bere rece și un cur' de popas, am pornit, bombănind și amenințând cu scalparea pe cine puneam ochii. Spre izvorul mult visat la care trebuia să ajungem, destinația finală unde trebuia să ne așezăm și să halim, să ne hodinim pe păturică, să dormim, să STĂM în principal. De ce bombăneam? Pentru căăăă, de ce să mergem noi mai departe pe drum, nu mai bine s-o luăm de-a dreptu' prin văioagă, peste rădăcini crescute pe afară și urme de pârâu de la izvorul mai sus amintit? Mai derapând, mai apucând o mână întinsă încurajator, mai înfigându-mă-n bățul pe care-l culesesem mai devreme și de la care am ditamai zgaiba-n palmă, am ajuns sus, unde credeți, la un bolovan mare care probabil era pus acolo pentru mine, să am pe ce să leșin. A, da, ca să nu râdeți numa' de mine și gâfâiala care mă însoțea, vă zic că ceilalți au folosit, la un moment dat, o lesă ca să urce. Mai bine nu cereți detalii. Discovery era mic copil pe lângă noi... Tehnici de supraviețuire extreme!

Să trecem peste momentul când am zis că nu mai vreau să urc, că eu acolo stau, lipită de bolostânca aia, că cine m-a pus, că biip și biiiiip și să trecem direct la secunda în care mi-am făcut curaj și m-am ridicat și am pornit vitejește în sus, boscorodind în gând că nu aveam cum s-o fac cu voce tare, eram prea ocupată să respir! De data asta, chiar a mai fost puțin până l-am văzut: limpede, rece, susurând vesel, ca un izvor ce se respectă. De fapt asta cred că asta percepea mintea mea epuizată, că în fața noastră behăiau vesele un cârd de capre. Sau mehăiau, că caprele fac mee, oile-s cu beee...

Am luat apă rece și bună, am mai urcat 20 de metri și am ajuns la cel mai mișto loc de picnic ever: ceva poienițe cu flori de câmp, copaci și bolovani imenși presărați peste tot, printre care se vedea, în vale, satul Greci, cel de unde veneam noi. Și eu eram: pe bune, de ACOLO, de jos, de departe am venit noi? Adică EU am urcat toată panta aia fără să mor? Doar bombănind și gâfâind ca peștele-n deșert, da' nu mai conta, eram pe vârf de munte, frate! Ce tare mi-s eu, vorbeam fericită și mândră, cu mine însămi. Bine, gata, alooo, nu mai râdeți acolo (vorbesc cu ăia cu care am fost și care acum citesc), nu era chiar vârf de munte, era, cum să zic eu, un vârf mai mic așezat între alte două vârfuri mai mari, dintre care unul era Țuțuiatu, celălalt nu știu cum se numește că am întrebat și nu știa nimeni...

Pauza. Cidru cu kiwi&lime, bere cu lămâie, haleală di tăti felurile, ziceai că-i nuntă nu picnic, umbră, răcoare, căței, frăguțe din păcate necoapte încă, copaci cu fructe roșii care nu știam ce sunt deci n-am încercat, până și farfurii, cuțite și furculițe am avut, ce mai, relaxare și fericire la puterea n. Numai că, după așa ospăț, trupa s-a pus pe buginit, care unde a prins un capăt de pătură neocupată de blănoși. Deci, plictiseală la greu pe capu' meu, că nu-mi era somn. Așa că am bântuit, am făcut poze și am stat și eu oleacă la orizontală, exact în locul unde soarele trecea printre frunzele copacilor și se proptea în felinarele mele... Ceea ce m-a făcut să pornesc iar să explorez pe acolșa...

Când s-a sunat trezirea, adunarea, strângerea și plecarea (tot eu cred că am fost, că mă durea fundu' de stat pe jos și de plictiseală), cineva a avut ideea genială, briliantă, nemaivăzută că: ce-ar fi s-o luăm pe POTECUȚA AIA? Moacă confuză. Că potecuța aia avea alt marcaj și o lua în cu totul altă direcție decât trebuia să mergem noi, n-a contat. Să mergem înapoi, am zis eu, că nu înaintasem prea mult. Să facem stânga, a zis și GPS-ul, dar la stânga era ditamai râpa de netrecut. Să mergem înapoi, am zis eu din nou și nu numai eu. Să mergem înainte, au zis ceilalți, trebuie să ieșim undeva până la urmă, că-i mai mișto așa, că ce aventură frumoasă va fi, că e prea simplu să ne întoarcem și să coborâm pe unde am venit, că... Și ce frumos a fost! Mai ales când am coborât o pantă abruptă plină de praf, că și acum, după câteva dușuri, cred că mai am noroi de acolo pe mine. Și ce frumos a fost când ne-au atacat, în pădure, cei mai criminali țânțari pe care i-am văzut eu vreodată, parcă erau elefanți zburători cu apetit de aligatori! Am vreo 12 urme cât ștampila pe craci, care se vor scărpinate periodic, când mi-e lumea mai dragă și când nu am cum s-o fac... Și cel mai frumos a fost când am ieșit la vreo 3 kilometri de sat, deci de locul unde erau parcate mașinile. E minunat să mergi pe câmp printre scaieți și plante înțepăcioase care ți se bagă peste tot, cu soarele pocnindu-te semeț în moalele capului și prăjindu-ți mâinile ca să arăți ca un rac pus la grătar.

Partea bună e că, la întoarcere, în ciuda pantelor sinistru de abrupte, a prafului care ne-a făcut proiectile mortale-n nas în caz de strănut, a soarelui dat la maxim, a țânțarilor hămesiți și a țepilor din adidași, drumul COBORA! Deci am reușit, sprijinită-n bâta culeasă de pe marginea potecii minunate, să merg decent, respirând aproape normal, și cărându-mi singurică rucsacul în care duceam, nu știu de ce, o sticlă de lapte bătut, un corn, o cutie de bere și o păturică ce a aterizat la mine după picnic.

Când am ajuns la mașini eram: ieeeee, nu murim azi în pădure, mâncați de hipopotami, girafe sau canguri! Drept urmare, cum se putea sărbători mai bine dacă nu cu o bătaie cu apă? Cu o bătaie cu apă rece, tocmai scoasă din fântână! Unde sticla mea cu supapă și-a atins de fiecare dată ținta. Haha!

Și am plecat spre casă. Ză end.

P.S. Daaar, de acum înainte, va fi așa: ori de câte ori va zice cineva, nu dăm nume nici acum, ceva, răspunsul va fi același, invariabil și ferm: NU!!!!!!!!!

În altă ordine de idei, dacă n-aveți ce face pe acasă, mergeți în Munții Măcinului, e mișto pe acolo. Mergeți chiar dacă aveți impresia că nu puteți urca sau nu aveți rezistență fizică. Dacă am reușit eu și n-am picat eroic pe drum, și am ajuns sus, atunci reușește oricine. Fotografii, mai jos.



















































duminică, 31 mai 2015

De ascultat... (48)

De ascultat în ultima zi de mai și în prima din iunie.
De ascultat acasă sau undeva unde te simți ca acasă, singur sau lângă cineva drag, în pat sau pe un scaun care scârțâie.
De ascultat oricum.


Noir Désir - Le Vent Nous Portera

luni, 20 aprilie 2015

Jurnal de aprilie pe foarte scurt

Bună dimineața, am revenit. De fapt n-am fost niciunde, tot aici, doar că mi-am înșirat postările în cap, iar cuvintele au rămas acolo, n-au mai ajuns pe tastatură. Și blogul a rămas un pic singur, de capul lui... Da' văd c-a fost cuminte!

Sunt așa calmă și fericită în ultimul timp, că mi-e și frică să zic, să nu dispară... Beri vorbărețe și pline de povești, oameni pe care-i iubesc mult și pe care-i simt și mai lângă mine ca de obicei, seri cu pisici, muzică genială și cele mai paste din lume, un tsunami de cadouri incredibile m-a pălit frontal, un emoticon lăsat pe facebook are în spate o sută de cuvinte invizibile care mă fac să zâmbesc... Doar vizitele la dentist perturbă această liniște, dar nici alea nu-s foarte nasoale, cum erau altă dată.

Între timp a fost și ziua mea, dar am fost prea zen și fericită ca să mă pun să scriu atunci despre. Spun doar că am fost alături de oameni dragi, am primit cadouri mai frumoase ca niciodată și mi-am început noul an lângă cine trebuie. Cu hug-uri și pupături la fix 12 și o secundă. De la apel mai lipsește doar un hug mare, care va veni curând împreună cu briceagul meu! Ăla original și bengos pe care mi-l doresc de când eram mică! Și nu-i oricum și doar elvețian, e și foarte albastru! Și extraordinar de al meu!

Dar dacă tot sunt la capitolul ăla în care mă laud, să vă zic și de tricourile mele noi, bestiale? Hai să vă zic... Alea multe cu Snoopy sau cele pe care mi le-a adus iepurașu' de Paști că am fost cuminte: unul cu un creier din adidași și altul cu un Mikey Mouse evil. Cele mai tari!

Iar ieri, citind la Cami postarea ei cu 35 de lucruri pe care nu le-ai avut în copilărie, stăteam cocoțată-n pat, sub păturile ultra-mega-pufoase, și mă hlizeam singură, fericită din cale-afară: tocmai îmi comandasem, de pe net, ceva ce am visat să am toată copilăria, da' de unde atâta noroc pe mine atunci... Și, iaca, ieri, pe la 3 și ceva, mi-am îndeplinit poate cel mai arzător vis al copilăriei mele: mi-am luat mașină de făcut vată de zahăr! Da, doamnelor și domnilor, cum ați auzit, de mâine, când probabil va sosi curierul cu ea, voi deveni zâna magică a vatei de zahăr, dulce, pufoasă și ilegal de bună și aromată! Deja mă văd, cu ochii plini de imaginație ai minții mele inventive, cum stau relaxată, la un documentar, film sau desen animat, cu un sirop rece de trandafir alături și cu o uriașă și nesimțită vată pe băț în mânuțele mele fericite, care vor trage bucăți neregulate din ea și le vor îndesa în guroiul meu veșnic îndrăgostit de această delicatesă magnifică. Aaaaa... Nenea curieeer, unde ești???

În rest, știe cineva vreun medicament miraculos cu care să-mi treacă o tuse enervantă care s-a lipit de mine și nu vrea să se dea dusă? Exclus ceaiul de ceapă și siropul de ridiche neagră, stomacul meu țipă disperat numai cât am amintit de ele...

marți, 10 martie 2015

Postarea ta din martie al nostru

Îmi place tare luna martie. Că-n martie e ziua mea! Și începe să fie cald, începe să fie verde. Și martie ăsta e cel mai frumos dintre toate de până acum.

Dar cel mai mult îmi place luna martie pentru că începe cu ziua ta. De fapt, mai exact, pentru că suntem noi altfel și cool și mai cu moț, martie al nostru e mai special, că începe în februarie și ține o lună și un pic.

E un martie plin de hug-uri! Din alea adevărate, multe, strânse și fericite. Care miros a parfumul preferat, sunt cu ciocolată, au zâmbete fericite, sunt îmbrăcate-n liliac sau pijama pufoasă, încep pe un 13 și țin mai mult de o lună. Și sunt și pupăcioase, că nu se poate altfel! Uneori cu proteze...

Pentru toată lumea, liliacul înflorește primăvara mai târziu. Pentru noi, cel mai simpatic liliac existent în galaxie a apărut la începutul lui martie. Că, am zis deja, suntem cool și mai cu moț.

Până și surprizele și bucuriile pe care le fac par mai mari și mai frumoase în martie. Că le simți altfel când sunt în luna ta. Și zâmbetele-s mai multe parcă, mai largi și mai dințoase. Și pupii sunt altfel, mai veseli și mai dolofani. Și ochii sunt mai luminoși și mai senini. Și mai calzi!

Îmi place tare luna martie. Că te simt și mai aproape, și mai acolo, și mai a mea. A noastră. Că epilog-ul nostru e mai altfel, microfonul se aude mai bine (:D) și puiul se țopăie. Până și pozele ies mai ceva ca în restul anului! Și dacă mai e și cu piure, atunci e un martie perfect!

Când ceva e al meu, meu, nu prea-mi place să-l împart cu altcineva. Dar sunt mai mult decât bucuroasă să împart martie cu tine, n-aș putea altfel. Numai cu tine. Restul, zic eu, să-și caute altă lună!


marți, 17 februarie 2015

Mic îndreptar petrecăreț sau cum să-ți iei interdicție într-un restaurant

Nu știu cu ce să încep...

Moto: În pădurea cu alune/ Aveau casă trei pitici./ Vine bufnița și spune/ Feteloooor, să intrăm să petrecem aici!

Vi s-a întâmplat vreodată să ieșiți în oraș cu un prieten/doi la o bere, pizza sau ceva de genul și să vină peste voi, în localul respectiv, un grup numeros, vorbăreț și mai gălăgios ca o clasă de plozi în pauză, când învățătoarea nu-i păzește? Și nu orice fel de grup, unul de FEMEI. Din alea dezlegate, care umblă-n gașcă, cu poveștile la purtător, mereu cu ceva de spus și de comentat. Cu voce TARE!!!

Dacă s-ar așeza doar la masă, ar comanda ceva, orice, și ar discuta potolit, calm, n-ar fi bai, ar fi loc și pentru ele, și pentru voi, cei 3 prieteni care ați ieșit cuminți la o bere și-o măslină după o zi obositoare de muncă, să vă relaxați oleacă. Pentru că povestea pe care o zic eu nu e de weekend, s-a petrecut fix luni!

Și stai tu cuminte acolo, calm, la o poveste amuzantă, luând înghițituri mici din berea rece când, brusc, ușa de la intrare se deschide și năvălește inamicul. Da, frate, intră patru gagici dezorientate, că nu știau unde e masa rezervată, o găsesc și intră ca o furtună în spațiul tău sonor care-i calm, și cozy, și relaxat. Care ERA! Că, din acel magico-mirifico-magnific moment, hoarda pune stăpânire pe restaurant (sau ce e ăla, bar, cafenea), cucerește toată camera, ia prizonieră ospătărița și... începe showul.

Cum adică începe? Păi, nu a mai durat puțin, măcar până și-au luat ceva de băut, și s-au mai încălzit, și li s-au dezlegat limbile... Mnu. Au venit cu ele gata de atac. Taca-taca, paca-paca, hihihi și hohoho. Și, când zici că mai rău de atât nu se poate, constați că, ba da, se poate: mai apare una, să fie grupul complet, ce naiba! Tăind aerul parfumat al încăperii cu o briză rece adusă de afară, de seară de februarie, răstindu-se agitată: unde eraaaați, că nu vă găseaaam!!! Că localul respectiv avea o multitudine de vreo patru camere, deci era așa simplu să te rătăcești și să nu mai scapi din labirint decât la pensie...

Acum, recunoașteți, deja mă compătimiți și vă simțiți sufletește alături de mine, că sigur ați fost și voi în situația respectivă. Și sigur v-ați enervat, ați bombănit, v-ați strâmbat și, cel mai probabil, după ce le-ați umplut bine frigiderul doamnelor, ați evadat de acolo cât mai repede, spre alte locuri mai pașnice care să nu răsune ca o peșteră în care o turmă de macaci face vocalize matinale. Așa-i? Am dreptate? Și eu am mai fost în situația asta de multe ori și niciodată nu e diferit, mereu se termină la fel: grupul cel mic, de 2-3 persoane, calm și liniștit, evadează disperat, cât mai repede și mai departe cu putință, numai să scape de amenințarea acustică a grupului mai numeros de reprezentante ale sexului frumos care, NICIODATĂ, odată pornite nu mai pot fi oprite câteva ore, că li se blochează butonul pe play.

Vă mulțumesc frumos de sprijinul moral, apreciez gândurile voastre sincere și faptul că mă compătimiți deja pentru seara mea de luni ratată. Că probabil v-ați dat seama că povestesc ce s-a întâmplat aseară. Doar că... Ăăăăă, cum să vă zic eu... Aseară, pentru prima dată-n viață, dap, am făcut parte din hoarda invadatoare. Asta e, se mai întâmplă și din astea, nu putem fi mereu perfecți, nu? Și apoi, trebuia să fiu și de partea cealaltă a baricadei, să văd și eu cum e, că viața-i scurtă, tre' să experimentezi de toate!

Deci, doamnelor și domnilor, minunat auditoriu, aseară am fost în oraș cu 6 doamne (una fiind chiar în rochie cu umărul căzut, machiată și cu mărgele!). Bine, după un târg de trei zile, sculat la 6.30 și opt ore jumate de muncă, eram pe jumătate adormită și n-am reușit să mă desfășor în toată splendoarea și farmecul meu irezistibil. Dar n-a fost o problemă asta, nimeni n-a observat și nu s-a preocupat că mai mult tac. Poate și pentru că, în capul mesei, am avut cu noi o maestră a cuvintelor care are discursul în sânge și care a vorbit, vorbit, vorbit... vorbit și apoi a mai vorbit oleacă. Că nu terminase tot ce avea de zis. Cu fluturat din mânuțe, deget arătător întins amenințător spre tine și mișcări de karate personalizate și adaptate discursului. Și, când făcea pauze să mai tragă un gât de ceva sau să rumege din salata de păpădii cu garnitură de frunze, probabil vorbea în continuare în gând, să nu piardă șirul.

În celălalt cap al mesei, ea, doamna în rochie. ROZ. Pe care eu și toți ceilalți o știm în nădragi cu zeci de buzunare, ghete și geci sport. (Știu că cică se zice geace, da'-mi sună pe dos, deci o să scriu greșitul meu geci.) Aseară eram: băi, e în fustă? Nu, e rochieee! Și ăla-i ruj? Dar să trecem peste, că probabil mai sunt momente în viață când te pălește bibistrocelu' în moalele capului și-ți vine așa un chef să te înțolești elegant, să arăți și tu ca o doamnă, ce puii mei, nu ca un mercenar cool, cu aer de terorist care, dacă se uită la tine, ți se moaie picioarele și vrei să te scurgi în prima canalizare să scapi. O fi și de la sf. Valentin de zilele trecute, nu se știe. Deși arăta foarte altcineva, era cea mai doamnă dintre toate, jos pălăria, ce să zic! O poșetă cu ștrasuri atârnată secsi de antebraț mai lipsea ca imaginea să fie desăvârșită. Data viitoare... (Dacă, după ce tocmai am scris, mai trăiesc să apuc o dată viitoare!)

A mai fost un copil cuminte care se scurgea sub masă de foame. Și de tequilla. O soție respectabilă cu puști acasă și soacră. Urâtă. Nu soția, soacra... Care ne-a zis bancuri și povești cu fluturași cu telecomandă, dileme masculine și care a mâncat, cu sunete dubioase, o felie de tort. A mai fost un mojito care a făcut o victimă inocentă, o pălincă poznașă care a îmbârligat picioare, niște cocktail-uri aparent inofensive, niște vin roșu aducător de cuvinte articulate ciudat și o salată Cezar plină de bacon crocant.

Și să nu uit să povestesc de domnișoara care a plecat îngrozită de poveștile cu nunți, mătuși neinvitate, colaci aruncați și mirese gătite la foc mic, furate și returnate călare pe burți. Din veselă și fericită s-a transformat în ceva cu idei sadice, cum că ne-ar numi, deci și pe mine, domnișoare de onoare care trebuie să vină îmbrăcate-n rochițe roz cu volănașe. Caz în care eu aș fi domnișoară de oRoare! Și, dacă va insista cu acest aspect, promit că voi învăța să cânt la acordeon și-i voi servi aceeași melodie toată ziua nunții!

Ce să vă mai zic? Că, printre atâtea distinse doamne eu eram îndesată-n nădragii mei de camuflaj, în bigmenul de la Moș Crăciun și mai aveam oleacă și adormeam pe masă? Sau că era pe masă o chestie pe care apeși dacă vrei să vină chelnerul și s-au jucat cu ea de am zis că vin ăia și ne-o iau de acolo și ne dau și câteva palme la fund, ca la plozii obraznici. Ori poate de nenea care a îndrăznit să intre să halească, la doi metri de noi, fix când discuția alunecase în zona sex-shopuri și cadouri între prietene.

Asta a fost, în mare, aventura de ieri seara. A fost interesant, dar eu încă mai cred că ăia ne-au făcut poză pe ascuns și ne-au pus la intrare, la panoul cu: Așa nu! Sau pe afișul maaare prin care se anunță că ne este interzis să mai călcăm acolo în următorii 57 de ani!

vineri, 13 februarie 2015

Mai sunt 10 minute

Stau și mă gândesc de câteva zile ce chestie extraordinară aș putea să-ți zic azi.
Poezia pe care o începusem promitea să fie funny, dar ușor retardată și nu știu dacă s-ar fi ridicat la nivelul a ceea ce căutam eu.
Acatist ți-am scris...
Urările și lucrurile pe care ți le doresc le știi deja. Că ți le-am tot zis începând cu seara aia în care te-am văzut pentru prima dată, în haină de piele și bând Sprite.
Ce și cât însemni acum, după toți anii ăștia, știi. Sau ar trebui să știi.
Pizza brânzoasă-întinsăcioasă. Ciuc. Turci. De ce eu, de ce nu...? Unirea în cuvinte. Crac ridicat. Mojito. Afine fugărite-ntr-un pahar. Mici. Un alt fel de biblie. O bancă-n parc. Ciocolată de casă. Un pisoi mișto. O mână întinsă. Primul telefon de ziua mea. Dorința de ou. Noapte cu moațe pe rațe. Belle. Eu, tu, ea. Epilog.
Pentru că familia, uneori, ți-o poți alege. Sau te alege ea pe tine.
Pentru că, ori de câte ori o ascult, mă gândesc la tine.
Pentru că, de multe ori când te văd, o aud în minte.
Pentru că nu există pentru că. Pur și simplu tu și pur și simplu My Way.
Și răspunsul perfect: de-aia!

 

luni, 26 ianuarie 2015

Găina, bate-o vina

Uite că, în sfârșit, s-a încălzit oleacă pe-afară. Dar, în loc să mă bucur și eu de soare și păsărelele din copaci, tre' să mă enervez.

Cum se încălzește puțin și se topește zăpada, apar pe trotuare căcățeii de căței, până nu demult prizonieri nevăzuți în zăpadă. Și, da, peste tot e un caca general. Evident, nu-mi place asta, mai ales când tre' să circul pe întuneric, prin locuri puțin luminate. Da' nu asta e problema mea de azi. Ce mă enervează pe mine e că, de fiecare dată, se creează o isterie generală pe tema asta.

Da, e urât și s-ar putea evita dacă părinții de blănoși ar gândi altfel. Da, oamenii au dreptate să bombăne pe tema asta și să înjure, dar nu-i corect să generalizeze. IUBITORII DE CĂȚEI sunt de vină, să-i omorâm cu pietre, să le dăm cu piciorul în javră și să facem un mic miting pentru eutanasierea maidanezilor, dacă tot suntem la capitolul animale. A, și să înjurăm primarul, că el e de vină, sau pe nuștiucare politician care iubește și apără cățeii!

Nu, bre, nu-s ei de vină, că nu ei au plantat căcățeii în drum. Și nici cățeii, că ei fac unde le vine. Și nici "iubitorii de căței" (proprietarii, după caz) nu-s de vină. Nu TOȚI, nu în general! Că, na, eu fac parte din grupul teribilor și îngrozitorilor iubitori de animale. Dar eu, în 13 ani cât am avut-o pe Annabella mea, am strâns cu punguța fiecare căcățel produs de copil. Și, dacă se întâmpla să scape câte un pișu în fața scării, ieșeam cu sticla cu apă și turnam peste. Nu pentru că ar fi țipat vecinii sau aș fi primit amendă, ci pentru că așa sunt eu, așa cred și așa fac. Nu că așa e bine sau zice lumea că e corect, ci pentru că așa simt eu că tre' să fac. Pentru că pur și simplu. Așa că, să nu mi se isterizeze mie în față moșii, părinții responsabili cu copii, sau ziariștii plătiți să scuipe într-o anumită direcție.

Că, printre altele, moșu' ăla care țipă că e murdar pe jos nu cred că e dintre cei care glumesc vara cu copiii care aleargă dezlegați pe afară sau care-i lasă să mănânce cireșe din copacul din fața scării. E probabil unul dintre ăia mai acri ca o varză murată, care-și suflă mucii, cu țintă precisă, pe trotuar sau care scuipă cu sete în dreapta, după un acces de tuse ivit brusc în stația de autobuz.
Iar mămicile și tăticii care țipă că nu pot ieși la plimbare cu săracii copilași foarte posibil fac parte dintre cei care-și pișă plodul lângă banca din parc, lângă ușa mall-ului și care nu-și duc moștenitorul la un veceu public când îl taie burta, că e plin de microbi acolo și e mai frumos după boschetul de pe faleză. Da, boschetul ăla pe lângă care trec eu cu cățelul meu când îl plimb să ia aer și unde dau de movila lu' plod'su! Despre unii ziariști nu am ce zice, că ăia cam pupă dosu' din care sare banul.

Ce nu înțeleg e că pică în ura asta a celor mulți împotriva iubitorilor de animale și oameni mișto, care gândesc cu capu', nu cu curu'... Repet, îi înțeleg perfect, nici mie nu-mi place situația asta cu trotuarele pline de căcăței, dar și mai mult îmi displace să fiu băgată în aceeași oală a vinovăției colective. Și să fiu făcută nesimțită indirect sau mai știu eu cum. Doar pentru că sunt iubitoare de animale.

Și-mi displace că unii profită de orice ocazie să fie nemulțumiți și să înjure primarul. Că de ce nu face, de ce nu drege. Sau pe iubitorii de căței, că uite ce fac și ce zic. Plus că, nu toți, dar mulți dintre cei cu gura veșnic mare nu-s chiar ușă de biserică, dacă i-ai lua la bani mărunți, sigur ai descoperi că-s și ei o sursă de jigărire a orașului.

Așa că, dragi oameni de bine, corecți și responsabili, când nu vă place un lucru, spuneți-i ăluia de-l face, nu aruncați ouă stricate în toți din jur. Că unii chiar se simt prost să fie jumuliți degeaba. Și, în cazul de față, nu faceți valuri pe net că primarul și iubitorii de animale îs inamicii publici număru' 1. Când îl vedeți pe ăla cu cățelul care face căcuță în drum și nu strânge, dacă vă deranjează așa de tare, spuneți-i sau luați producția de jos și frecați-i-o de moacă. Că degeaba vă agitați ca un biscuit și vă manifestați zgomotos pe net, nu s-a inventat încă o aplicație prin care comentariile la articolele de ziar sau pe facebook să curețe strada.

Și, da, găina nu-i niciodată vinovată! Vina e mereu a primarului și a iubitorilor de animale.

marți, 13 ianuarie 2015

Postare fără reni

Redactez de dimineață un text interminabil. Nu al meu, al unui nene care scrie mult. Și mă doare atât de enervant și chinuitor spatele, că mi-aș face singură masaj, da' ar trebui să-mi crească mai întâi mâinile să ajung. Bine măcar că nu-s nevoită să înjur, textul e interesant și-mi place. Singura problemă e că pare infinit în momentul ăsta...

După o raită rapidă  pe facebook, vă comunic chestii.

1. Lumea cică e la muncă. Pe faceboooook! Bine că s-au inventat telefoanele cu net sau birourile în care poți să mai faci câte o pauză când încep să-ți tremure literele-n fața bicicletelor de pe nas (dansând atât de nervos că nu poți să le oprești nicicum).

2. Unii se amuză, ca și cum asta ar fi singurul lucru funny din viața lor, de plodoaice blege care nu prea au idee ce fac. Sunt sigură că ați primit măcar un invite la petrecerea Izabellei, de la cineva care nu are altceva mai bun de făcut. Sau ați văzut măcar 15 share-uri în news feed despre. Un copil prost care nu știe să umble pe facebook. Punct. Și sigur ați văzut și pe cineva care întreabă prin comentarii, disperat și spasmodic, cine naiba e Izabella. Caută, în papucii mei (ăia cu iepurași, primiți de la Moș Crăciun), înainte să te isterizezi public, în 5 secunde afli, cu amănunte, cine e.
Ha ha, haha ha. (desen cu o chestie mică, maro, prietenii știu ce)

3. Încă se mai vorbește de Charlie. Eu n-am făcut asta. Și n-ar trebui să ratez momentul, nu? Deci:
Deși eu nu sunt Charlie, îl admir și-l și invidiez oleacă.
Charlie e de treabă, dar uneori nefericit. Se mai întâmplă să fie nervos sau să nu aibă încredere în el. Și e timid, generos, își iubește mult familia și prietenii. Aici îi semăn, dar nu sunt Charlie.
E îndrăgostit de fetița cu păr roșu, dar nu are curaj să i-o spună. Că e timid... Așa că, de Valentine's day așteaptă mereu o scrisoare care nu vine.
"That round-headed kid".
Charlie e prietenul lui Snoopy.
Și-l invidiez pentru că, da, Charlie are un cățel și eu nu mai am.
Nu sunt Charlie, dar dacă aș fi, Snoopy ar fi prietenul meu!

În altă ordine de idei, despre celălalt Charlie s-a scris mult, variat, pro, contra, furios, stupid, cu și fără sens. Și s-a scris și inteligent și interesant, citiți la Cami, o să vă placă.

3. Până una alta, durerea dintre omoplați nu se dă dusă, cutia de cola e pe terminate și doar vreo oră mă despart de patuț și de păturicile mele pufoase. Voi, dacă vreți să vedeți ceva frumos, intrați pe pagina mea de handmade, am început s-o populez cu noile cutii cu mâțe, gărgări, scheleței și bufnițe.




luni, 5 ianuarie 2015

Legenda boabelor magice

Când stai acasă 4 zile și șezi în pături moi și calde ce faci? Te uiți la un documentar/film/desen animat. Da' dacă nu faci asta, ce altceva prestezi? Da, stai pe facebook. Și uite așa afli că e ziua lu' cutare, citești meniul de sărbători a celor din listă, te uiți la dansu' cârnatului de la revelioanele făcute-n restaurant, mai vezi o poză cu un plod care molfăie beteală sau cățelu' sau afli...

Că anu' ăsta vei fi complet amărât și nefericit dacă nu deții și porți ceva care să conțină semințe de Rudraksha. Știu că probabil nu știți ce-s alea. Nici eu nu știam, da' m-am gândit că ar fi bine să aflu și să-mi umplu destinul de noroc, fericire și prosperitate. Pe scurt, dacă porți boabe din astea pe tine, l-ai apucat pe Dumnezo de picior. Sau pe Shiva, că ăl copac de face fructele albastre cu sâmbure magic crește prin S-E Asiei.

Și probabil istoria fu așa: un indian nefericit, cu cârpa ce-i acoperea cucu' veche și ferfenițită, cu părul lung și încâlcit ș-un muc uscat în nara dreaptă, balansându-se în sens invers acelor de ceasornic de foame, s-a împiedecat de o piatră și a picat, cu moalele capului, într-un copac. Cum era căpos, moalele capului n-a pățit nimic, dar, în cădere, a zdruncinat bine copacul și câteva fructe au picat din el, stropșindu-i-se indianului în cap. Cum era necăjit și înfometat, le-a halit rapid, scuipând cu talent și cu boltă sâmburii la doi metri în față. Da' având stomacul gol, fructele au înaintat rapid și s-a bușit la mațe. A fugit după copac și, în timp ce făcea el fericit eliberatoarea căcuță, a văzut deodată cum semințele pe care le stuchise mai devreme străluceau în praf, învăluite de soarele călduț al după-amiezii. S-a ridicat, s-a scărpinat concomitent în cap și pe buca stângă, le-a cules, le-a înșirat pe o ață trasă din cârpa ce, de emoție, îi intrase-n fund și le-a pus la mână. Și brusc totul s-a luminat, iar viața i s-a schimbat definitiv din acel moment! A devenit faimos, bogat, frumos îmbrăcat, și-a luat mașină și în jurul lui roiau gagicile mai ceva ca ciorile în jurul unui sac cu grâu.

Cum, o să mă întrebați curioși? A fost un semn divin? Cum de i s-a schimbat viața așa repede și atât de radical (ori doi la pătrat)? Păi simplu! După ce și-a pus brățara de boabe, a venit la el un turist să-i facă poze și i-a dat niște bani pentru asta. Și indianul a vrut să-i dea și el un suvenir și i-a dat brățara din semințe, spunându-i că-i cel mai tare talisman din lume, care face și drege și care o să-i aducă noroc și bunăstare imediat. Turistul, din întâmplare, era naiv și a crezut. Și, cu ochii inimioare, l-a rugat pe indian să-i mai vândă câteva brățări, să ducă familiei, vecinei de la 3, verișoarei cumătrului soacrei și secretarei cu care se juca de-a doctorul duminică seara. Și așa s-a ales indianul cu niște bani, turistul a povestit și altora și, în curând, s-a făcut coadă la coliba indianului care, astfel, s-a apucat de handmade. Și a tot mâncat fructe albastre de Rudraksha, a scuipat sâmburii și i-a înșirat în brățări pe care le-a vândut până a făcut atât de mulți bani, că viața i s-a schimbat cum nici n-a visat vreodată.

Și de atunci trecu' ceva timp și legenda semințelor magice a ajuns și la amărâții de români care, dacă le promiți că or să fie bogați și fericiți, îs în stare să-ți poarte și căcăreze de oaie lipite între ele cu gumă de mestecat și aurite cu bronz de sobe! Altfel nu-mi explic de ce există site-uri care vând în draci șiraguri din semințe din astea la preț de una bucată bicicletă, mărgele de le iei cu juma' de salariu minim pe economie ori brățări care costă cât un parfum de firmă, 50 de beri sau 75 de mici cu muștar și pâine feliată.

Și așa mi-am zis eu să încep noul an cu o afacere. Ce, io ce-am, nu pot să dau cu fundu' în comoară? O să iau un kil de fasole. Din aia mică și afurisită, cu bobu' vișiniu. Și vorbesc cu vecina să-mi dea niște budigăi de 2 metri pătrați, le iau elasticu' și inventez brățara Pilimilitokimpu care te apără și păzește 24 de ore din 24, fără s-o pupi și fără să spui Înger îngerașu' meu. Și poate fi brățara prieteniei, că nu te oprește nimeni s-o faci cadou pretenei (pentru care pot adăuga cristale swarovski din 3 în 3 fasoli). E și de supraviețuire că, dacă te pierzi în pădure, cu elasticul și niște bețe faci un foc, fierbi fasolea, o halești, faci un pârț să te încălzești și așa nu mori nici de foame, nici de frig. Și mai e și magie solidă pe elastic, că poți pune câte o dorință pentru fiecare boabă. Ai mai multe dorințe decât are brățara boabe? Nu-i bai, îți fac mărgele de pus la gât, lungi cât păru' lu' Alba ca zăpada sau și mai și. Ai și un cățel, pisic, hamster sau dihor? Facem și pentru ei, ce, numai tu să ai noroc? Dau și certificat de garanție cu poveste personalizată. Adică, funcționează sigur, iar dacă nu se schimbă nimic în bine, îmi pare rău, înseamnă că e ceva defect la tine, că fasoleo-amuletele mele-s perfecte! Că-s elf și știu să fac chestii magice!

Cum afacerea o să meargă ca pe roate, o să am nevoie de ajutoare. Și în primăvară ne diversificăm proiectul: știu pe cineva care are-un cireș în curte care face fructe delicioase. Dacă brățările din fasole-s minunat de magice, să le vedeți pe alea din sâmburi de cireș!