sâmbătă, 23 noiembrie 2013

Fred, motanul albastru

S-a născut primăvara. Era mic, alb, pufos și slăbuț... Dar, pe măsură ce creștea, blănița-i devenea tot mai deasă. Așa că, prin iulie, lui Fred, că așa îl cheamă pe motanul nostru, a început să-i fie cald. Foarte cald!

Mama lui nu știa ce să-i mai facă... Asta până într-o zi, când i-a venit ideea salvatoare: i-a cumpărat puiului ei alb și pufos o înghețată de afine. Pfoaaii...i-a plăcut atât de mult și a fost atât de încântat și de fericit, încât, de atunci, a primit în fiecare zi un cornet mare cu înghețata lui preferată.

Daar...după un timp, de la atâtea afine, a început să i se coloreze blănița lui cea albă. Mai întâi a fost ușor argintie, apoi bleu iar acum, e de-a dreptu' albastră! Toți s-au minunat la început, pentru că, cine a mai văzut motan albastru... Dar acum s-au obișnuit cu el. Și cu înghețata lui zilnică...

Partea bună e că lui Fred nu i-a mai fost niciodată prea cald. Și, ca să nu răcească de la atâta înghețată, anul ăsta a primit de ziua lui un fular lung, moale și colorat, pe care-l ține tot timpul înfășurat în jurul gâtului!

În rest... Dacă îl vreți pe Fred, singurul motan albastru din lume, trebuie să-mi promiteți solemn că o să-și primească, în continuare, înghețata lui zilnică de afine! Nu de alta, dar s-ar putea, dacă n-o mai mănâncă, să devină iar alb, cine știe...

Bună dimineața!

miercuri, 20 noiembrie 2013

Personaje din viață

Întâlnești pe cineva. Și-ți place. Și zici că e "jumătatea" ta. Și faci planuri, ești fericit, trăiești pe norișoru' roz, cel mai roz. Și apoi pleci. Sau pleacă celălalt... Și rămâi cu un gol nedefinit pe undeva prin tine. Care trece. În cea mai mare parte a timpului...

Întâlnești pe cineva. Și-ți place. Vezi că te iubește. Apoi, de multe ori te face să te simți prost. Sau proastă... Dar tot îți place. S-ar putea să te fi îndrăgostit puțin. Te faci că nu-ți dai seama când te minte și că nu-ți pasă că nu te felicită niciodată de ziua ta. Cel mai mișto e când îți spune că-i e dor de tine și tu te faci că crezi. Și apoi, într-o zi, te gândești că nu te-a mai întrebat ce faci de mai bine de un an. Tu nu mai exiști, celălalt da. Pentru că nu știi cum să uiți... Sau să te dezîndrăgostești.

Întâlnești pe cineva. Și-ți place. Apoi îți dai seama că e pe cale să devină coșmarul vieții tale. Și pleci. Pur și simplu. Pe unii e așa de ușor să-i lași în spate...

Sunt oameni pe care vrei să-i cunoști. Unii rămân, alții te fac să te îndoiești de instinctele tale. Și te fac să te înjuri singur că le-ai dat atenție.
Sunt oameni care-ți plac din prima. Care-ți confirmă ipoteza că reîncarnarea există, pentru că ai senzația clară că-i știi dintotdeauna.
Sunt oameni pe care-i iubești. Oameni care te enervează. Oameni pe care vrei să-i săruți. Oameni pe care ai vrea să-i ții în brațe și să adormi așa. Sunt mâini cărora n-ai vrea să le mai dai drumul. Și priviri pe care ai vrea să ai curaj să nu le mai eviți. Apoi mai sunt ăia care-ți fac părul să se scoale nervos doar dacă te ating.
Sunt oameni cu care ai vrea să faci dragoste o dată și apoi să pleci. Oameni pe care îi vrei egoist doar pentru tine. Oameni pe care vrei să-i ai tandru și moale. Și ăia pe care i-ai trânti de toți pereții. Sunt oameni pe care o să-i ții minte toată viața. Și ăia pentru care nu simți nimic. Nimic! Sau poate doar un gen de silă amestecată cu sictir...
Sunt oameni cu care-ți place să povestești de toate: pisici, căței mucoși, mâncare și să râgâi nume. Să bei vin roșu. Și-ți place să-i știi acolo. Aici.

Și e momentul ăla, când mergi liniștit pe stradă și brusc te gândești la cineva. Și-ți dai seama că e omul tău perfect. Mergi și știi că e persoana cu care ai putea să stai o viață. Fiind tu. Persoana cu care ai vrea să mergi de mână sfidând lumea întreagă. Și timpul. Și pe toți ăia pe care n-ai știut să-i uiți. Îți dai seama că-i persoana pe care vrei s-o vezi înainte să adormi și cu care să te trezești alături. Zi după zi. Că e persoana cu care vrei să faci multe. Tot. Zâmbești cald și mergi mai departe. Ai o imaginație bogată... Mai bine ești atent la drum, să nu dai în vreun crater din trotuar...

În rest... N-am mai ascultat de mult ceva pe repeat. Bună dimineața!

 

sâmbătă, 16 noiembrie 2013

Fericiți cei săraci cu duhul

...că a lor este împărăția cerurilor. Dar vai de ăia care tre' să-i suporte până o să se întâmple asta...

Azi am o mulțime de dileme. De exemplu, nu pricep dacă unii sunt dobitoci din naștere sau dacă asta e o calitate dobândită cu chin și trudă de-a lungul amuzantei lor vieți de doi bani! Și nu mai pricep un lucru: dacă-s dobitoci, sărmani cu duhu' și cretini, de ce dracu' nu țin asta doar pentru ei, suflețelul lor curat și creierașul imaculat pe care-l posedă? De ce pana struțului tre' s-o spună la toți, s-o arate-n public, să-mi strice mie ziua și să mă facă să mi-i închipui în fel și fel de ipostaze violente, macabre și mult prea light pentru ce ar merita în realitate. Singurul răspuns care-mi vine-n minte e că dobitocii îs atât de dobitoci încât nici măcar nu-și dau seama că-s dobitoci! Și nici asta nu pricep. Cum vine asta, frate? Adică te porți ca păduchele boului, dar ai impresia că de fapt ești Maica Tereza... Îți dai aere de geniu dar de fapt doar...dai aere. Și-apoi știi vorba aia, nu: ești ceea ce mănânci... Deci încetează să mai halești căcați moțați! Nu de alta, da' mi-e c-o să mănânci vreodată căcatul greșit și-o să faci o indigestie letală de n-o să te vezi!

Altceva ce nu înțeleg nici dacă-mi ameninț neuronul cu mitraliera e: de ce nu-și văd unii de ale lor și stau mereu cu bunghiul pe alții? Altceva mai bun n-ai de prestat? Ai prea mult timp la dispoziție și nu știi ce să faci cu el? Ți se pare mai palpitantă viața altora de-ți permiți să intri în ea fără invitație și cu bocancii jegoși? Cu siguranță e, altfel ți-ai vedea de borșu' tău... Și nu ar mai puți în așa hal din cauza invidiei pe care o emani. Sau e ciudă cronică? Sau pur și simplu e din cauză că te speli doar sâmbăta, dacă nu cumva pică în vreo zi de sărbătoare "cu roșu"... Ce-ar fi să-ți vezi de maglavaisu' tău și lasă-i dracu' pe alții în pace!

Ca să nu mai vorbim de facebook, care e pe cale să devină raiu' proștilor. Sau netu' în general... De ce piticu' mă-sii îl transformă unii în ring de urmărire, mai ceva ca-ntr-un film polițist din ăla nasol? Pentru ca, mai apoi, să-și târască pe acolo propria viață, transformată și ea într-o parodie ieftină, proastă, jalnică... Să și-o târască pe-acolo în timp ce urmăresc peste tot curu' lu' cutare, pe-al meu sau pe al tău, care brusc a devenit obiectul curiozității lor bolnave! Și oare de ce simt unii nevoia să-și vaite public, cu patos și tremolo durerile și nemulțumirile. Ca mai apoi să aștepte cu înfrigurare să muște momeala alți "preteni" care să-i consoleze și să le ia partea.

Mă, dacă ce zici tu acolo e de o majoră importanță pentru tine, n-ai decât să faci borș pe wallu' tău, sau la tine "acasă", dar dacă te pui să vomiți tâmpenii public, atunci țin să te anunț, scurt și tare, că ai o problemă. Una care se numește retard paranoid bipolar cu influențe episodice de prostie crasă, răutate gratuită și imbecilitate infantilă de grad avansat! Îmi pare rău, dar trebuie să-ți dau o veste proastă: nu o să te vindeci niciodată. Prostia nu regresează, din contră, mâine va fi mai cruntă ca azi! Iar viața ta mică și neimportantă, bingo, va rămâne la fel de mică și neimportantă... Iar asta e valabil și pentru cei care-și "reglează conturile" online, pe Facebook sau în altă parte. Să-ți zic un secret vital: facebook nu-i = cu viața personală, reală. E doar un loc unde dai like la poze cu mâțe, la căței drăguți, unde pui melodii pentru tine sau pentru prieteni, poze cu mesaje poate stupide dar amuzante, sau care te anunță de ziua cuiva care nu ți-e foarte apropiat deci nu îi ții minte data nașterii... Netu', în general, nu e o sală de tribunal, o scenă din Judecata de apoi și nici cel mai potrivit loc în care să arăți cât ești de prost. Trezește-te și crești dracu'...

În rest... Azi am văzut doi bătrânei pe stradă: și el și ea erau în trening, adidași și șepcuță. Clar veneau de pe faleză, unde au făcut atâta sport cât le permite vârsta. Și se țineau de mână... Oare câți din ziua de azi or să ajungă așa?...

Bună dimineața!


P.S. Ia să vedem dacă se simte careva și-mi aplică un unfriend, ignore, block, sau cum se cheamă. Îmi place foarte mult când cineva se simte inferior mie și face chestiile astea pentru că e prea găină și n-are curaj să-mi zică în față când/dacă are ceva cu mine. Și, sincer, piciorul de la masă suferă mult când se întâmplă asta... Fă-l să-l doară!!!


joi, 14 noiembrie 2013

De colo colo...

Sunt acasă. În aceeași casă în care acum...nu contează câți ani, muuuulți, mă nășteam fericită. Mă rog, s-a întâmplat la maternitate, voiam să zic că asta e prima casă pe care am văzut-o și pe care încă o bântui. Nu tu mutări, schimb de locuință, bloc versus casă, schimbat orașul, nimic... Dar nu mă plâng deloc! Am aici amintirile mele, de când mă ridicam pe vârfuri ca să cotrobăi în sertare, cu masa pătrată la care mi-am făcut 8 ani lecțiile, 2 căței și 3 pisici, bunicii... Toate-s puse bine prin colțuri de cameră și scoase la lumină în zile ploioase, când e frig afară iar eu stau în fotoliu cu o cană de ceai fierbinte.

Pe de altă parte, prietena mea din copilărie și până azi s-a mutat, frate, de atâtea ori, că nu știu cum nu încurca adresa când trebuia s-o scrie pe vreun plic... Stătea cu 3 etaje deasupra mea. Asta până s-au gândit ai ei că vor casă "pe pământ". Adio sus-jos când aveam chef de vorbă, bye-bye cod secret de lovituri în țeavă, cu care niciodată nu înțelegeam ce voiam să ne comunicăm.

Am ajutat-o 3 zile să împacheteze toate mărunțișurile în ziare, să le pună în cutii de carton luate de la alimentara, să bată covoarele, ca să le ia curate în casa nouă, să strângă țoalele întregului familion și să pună bine de tot cărțile, nu care cumva să pățească ceva pe drumul de colo colo. Păturile din casă au fost folosite toate la învelit aparatura prețioasă și păturile pe care i le-am împrumutat eu au fost legate cu grijă la colțurile mobilei albe din dormitorul părinților ei, care era în imaginația mea de plod bleg identică cu cea din camerele unui palat cu domnițe și mușchetari...

Într-o sâmbătă dimineață a fost închiriat un camion din piață, urcat tot în el, dus câteva stații mai încolo unde era casa cea nouă și descărcat cu prietenii de sex masculin ai familiei. Era fain acolo. Casa mare și răcoroasă, caișii cu fructe delicioase, cățelul și o armată de pisici mă făceau s-o vizitez foarte des. Până într-o zi când m-a anunțat: ai ei nu mai vor la casă, că ei au trăit toată viața la bloc... Și așa s-au mutat la alte câteva stații mai departe.

Ritualul cu împachetatul obiectelor din casă s-a repetat, doar că, de data asta, făcuseră rost de la nuștiuce magazin de niște folii mari, din alea cu bulinuțe de aer, care au fost înfășurate peste păturile care protejau mobila. Și, da, dormitorul alb a fost cel mai bine "ambalat"! Iar eu am venit cu o idee nouă: să punem la colțuri bucăți groase de carton, pentru că alea-s zonele cele mai sensibile când e vorba de mutat mobilă dintr-un loc în altul. Și, chiar dacă s-au mutat la bloc, cățelul și 2 mâțe au fost luate acolo, doar făceau parte din familie, nu?...

Până acolo, făceam vreo 20 de minute cu maxi-taxi și răul meu de mișcare nu era prea fericit cu asta... Dar am continuat să ne vizităm aproape la fel de des. Și, cum mă plângeam eu într-o zi că mi se făcuse rău în mașină, prietena mea m-a anunțat senină: se mută. IAR!!! Unde? La Soveja... Moment în care a trebuit să-mi resuscitez, minute bune, răul de transport care m-a anunțat solemn că acolo nu ne ducem!

Ei nu... De acum, mă învățasem cum e cu mutatul: cum se ambalează lucrurile, cum se protejează, da, dormitorul alb, cum se negociază cu nenea șoferul de camion ca să obții un preț cât mai bun și cum se face față de cățel de desene animate când ajungem la destinație, ca să ne ajute noii vecini să descărcăm.

Acum ceva ani, era o întreagă aventură să te muți. Dar era amuzant. Te ajutau prietenii, vecinii, te plimbai de colo dincolo cu camionul fără prelată, călare pe lăzile cu cărți, niciodată pe cele cu pahare...și începeai să-ți amenajezi noul cuib astfel încât să te simți cât mai confortabil în el. Azi e totul mult mai simplu. Iei telefonul, suni o firmă de mutări și gata. Ei vin, ambalează totul în materiale de protecție sigure și le duc, cu mașini de ultimă generație, la noua casă. Ori sediu de firmă. La revedere ziare, pături și camion rablagit care scoate fum și scârțâie a pensie... Bun venit echipă de spiriduși și mutare rapidă, fără stres! Iar dacă stai în București și vrei să schimbi biroul sau casa, poți apela online la temutam.ro. Opere de artă? Ceva atenție în plus! Mobilier masiv? Se demontează, transportă și reface! Sfaturi? Au și din astea! Situații neprevăzute? Există soluții!

În rest... Eu cred că am să rămân aici. Nu cred că aș ști cum să-mi transport amintirile, să le ambalez și să le mut într-un alt loc. Aici e perfect pentru mine...

luni, 11 noiembrie 2013

Hug

Sunt hug addicted. Am o colecție întreagă!
Hug albastru, pufos, bombănit dar strâns. Mereu cu mulți de u. Uneori ciufulit. De fiecare dată pus bine la păstrare, într-un loc secret și foarte sigur din mine.
Hug virtual, călătorit prin internet, pe care-l simt și mi-l imaginez la fel de uriaș ca cel real. De care mi-e foarte dor...
Hug alintat, de juma' de noapte. Cu vin roșu, somn și poze cu pisici. Sau baban. Cu miau și cu pup. Hug frumos. Din care vreau de fiecare dată, dar uneori sunt prea timidă să zic. Cu brațe foarte lungi, egale sau nu.
Hug zâmbitor, sincer, cu cercei roz cu lăbuțe. Și ochi albaștri.
Hug în pantaloni scurți, când se crapă de ziuă. Tristuț dar bucuros. Sau noaptea, în acompaniament de zgârieturi. Sau în fața unui magazin.
Hug strâns. Primul. Cu gărgăr.
Hug ținut de mână. A fost odată...
Poți să-mi aplici unul oricând și o să vezi un copil fericit. Dar doar dacă știi că-mi placi. Sau dacă ți-am dat eu unul și zâmbeam toată. Dacă nu, mai bine traversezi pe partea cealaltă a străzii, a Dunării, a planetei...

În rest... Am promis poze cu noile cutii, care mi-au adus un sac de laude. Bună dimineața! Hug!

Poză făcută de Ana

Poză făcută de Iulia

joi, 7 noiembrie 2013

7 noiembrie cu cățel, cutii și like-uri

Am făcut 2 cutii noi (poate pun poze zilele următoare, după târg, că-s foarte încântată și mândră de mine când le privesc). Și normal, ce altceva să fac decât să mă laud cu ele... Se trimit sms-uri prietenilor, se sună persoanele care știu să aprecieze treaba asta și, dacă prinzi pe cineva pe facebook, zi-i rapid de cutii! Nu în ultimul rând se sună un prieten și se corupe la o cafea în parcul însorit, ca să i le arăți, bineînțeles!

Mi-am luat eu o ciocolată caldă micuță, dulcică și drăguță, m-am plantat în banca cu vedere la soare și le-am scos. Cutiile, bre, de ele e vorba. Fii atent, nu pierde șirul... Le despachetez atent din plasticul cu bule de aer, le întind ușurel, pentru o impresie artistică maximă și mă pregătesc să primesc laudele cu cel mai inocent și baban zâmbet din mine. Și stăteam eu așa, zâmbind larg, când văd o namilă de câine care părăsește grupul ce urmărea o cățelușă și zdup sus pe bancă, în spatele meu.

Acum stăteam nemișcată: să mă uit, să nu mă uit... M-am uitat. Stătea în fund cuminte, dând fericit din ditamai codoiul pe care-l avea. Uitându-se la mine. Nu mi-e mie frică de câini dar totuși, era la 10 cm de moaca mea... I-am zis că ar fi drăguț din partea lui să coboare. Dădea din coadă. I-am explicat că nu am nimic de mâncare. Dădea din coadă. M-am ridicat spunându-mi că, poate dacă mă vede mai mare ca el, se intimidează și pleacă iar eu pot să-mi continui discuția, ciocolata caldă și laudele. S-a așezat mai comod, mai exact cu fundoaca pe juma' din rucsacul meu. Și dădea din coadă. Așa că, mi-am luat jucăriile și ne-am mutat pe altă bancă.

Taca-taca mai departe. Mă uit în spate: nu știu când venise acolo dar ședea tacticos, culcat, lângă noua bancă. Cred că mai avea un pic și începea să-mi zâmbească. Am zis că așa e el, foarte prietenos. Dar atunci de ce nu se ducea și nu dădea atenție nici unei persoane care trecea pe acolo?... Hmmm... Se uita la oameni, tolănit, fără interes. Asta până a apărut o pereche de moși, el și ea, care arătau a fi mai acri decât murăturile vecinei de la 2. Și unde se pune domnu' cățel cel pașnic pe lătrat poșeta madamei de ziceai că a depistat un roi de draci în ea și vrea să-i extermine. Ăia au început să înjure cu atâta ură că parcă o vedeai cum plutește, puțind, în jurul lor. Și se aplecau după pietre. Repet, cățelul nu lătra la babă, ci la poșeta ei! Prietena mea, care se cam teme de câini, se făcuse mică în colțul ei de bancă. Am liniștit-o spunându-i cum stă treaba: sunt sigură că, la un moment dat, băbăciunea respectivă a pocnit acel câine cu acea sau altă poșetă. Și așa ceva nu se uită...

În rest... Nu știu cum și ce s-a întâmplat azi, da' de pe la 5 așa au început să curgă like-urile la pagina mea de handmade. Muuuuulte! Adică incredibil și ciudat de foarte multe. S-a spart țeava... Da' nu mă plâng. Deloc... Bună dimineața!

miercuri, 6 noiembrie 2013

Postare cu fumuri...

Printre lucrurile care mă enervează cel mai tare îs oamenii ăia care nu-și văd de borșu' lor și nu pierd nici o ocazie să mă întrebe: da' tu mai fumezi mult? Nu te lași odată? Și, invariabil, când mă încrunt și îi trimit la plimbare, mi-o trântesc candid: păi eu îți zic pentru că-mi pasă de tine. Ei, pe bune... Că eu nu-s persoană adultă, eu nu gândesc și sigur nu știu ce trebuie și ce nu să fac.

Dragi băgăreți, ceea ce-mi recitați voi de fiecare dată știu foarte bine și eu. Dacă fumezi faci riduri. Și faci cancer la plămâni. Fumul conține peste 4000 de substanțe nocive. Miroase toată casa de la țigările fumate una după alta. Cheltui o groază de bani pe ele. Daaa, știu toate astea! Și puteți să vă țineți pentru voi toate remediile "minune" pe care vreți să le testați pe mine doar doar m-oi lăsa de fumat... Nu-mi trebuie nici plasturi, buni doar să-mi epileze zonele unde-i lipesc, nici ceaiuri cu gust de șosete purtate fierte și nici tinctura lu' nea' Cutărescu, mare vraci! Toate-s apă de ploaie dacă vrei "să te lași". Ba nu! Îs un chin și o tortură la care refuz să mă supun!

Da, o fi bine să mă las de fumat, nu zic nu, dar nu așa... Pentru că, la mine nu știu cât e dependență de nicotină și cât plăcerea de a fuma. Gestul ăla relaxant și plăcut de a duce țigara la gură, de a trage din ea și apoi fumul care desenează în aer linii, norișori și cercuri. Să stai cu un prieten la o cafea, suc sau orice altceva, să discuți aprins sau calm, toate astea însoțite de o țigară. Sau mai multe... Ce-ar fi să iau o gură din ce beau eu acolo, să povestesc ce am făcut în ziua respectivă și să zic deodată: stai așa că acum tre' să-mi iau remediul împotriva fumatului. Îh...

Chiar m-am gândit să fac ceva. Dar nu cu metodele băbești ale celor care nu știu decât să-mi toace mărunt neuronu' cu întrebarea lor veșnică "da' tu când te lași de fumat?"... Uite că am găsit ceva mai bun. Ceva genial! Cu care pot continua să fumez dar fără riscuri. Da, da, există! Se numește tadadaaaam: țigara electronică! Și acum, văd privirea dezamăgită a pisălogilor din viața mea care, în momentul ăsta, or să zică: eh, păi tot fumat e și ăsta. Păi e, dar cu totul altceva! Ai gestul de a fuma, ai nicotină dar n-ai fum și nici substanțe toxice. Și asta pentru că e fără ardere.

În primul rând, există o droaie de modele, așa că am de unde alege una să-mi placă. Se găsesc kit-uri complete cu tot ce-i trebuie unei țigări să funcționeze și mie să pufăi din ea liniștită și fericită. Plus că, na, tăceți acolo, ADIO FUM NOCIV! Adio miros urât în casă! Adio cancer la plămâni! Și, mai ales, adio băgăcioșior care nu vor mai avea motiv să mă streseze să mă las de fumat!

Se găsesc o mulțime de arome și 4 niveluri de concentrație. Eu fumez țigări mentolate și, când am citit de țigara electronică mi-am zis: nu e bună pentru mine... Ba bine că nu! Pe lângă multe alte arome, există și cea de mentol. Și, ce mi s-a părut cel mai tare din toată chestia asta: există și rezerve doar aromate, fără nicotină. Ce poate fi mai simplu decât asta? Ești fumător înrăit? Începi cu o concentrație tare, treci apoi la mediu, slab și, în final, zero. Eu aș încerca ceva slab și musai mentolat. Și apoi, după un timp, doar mentolat, fără nicotină.

De unde cumpar tigara electronica? Nu de la Gigel vaporeanu', nu de la colțul străzii și nu din magazinașe mici și dubioase. De pe net. Unde găsești, cu lux de amănunte, toate detaliile despre țigara electronică. De la Sailebao, pentru că o vreau pe cea originală și pentru că băieții de acolo-s specialiști! Și, uite așa o să mă las eu de fumat... fumând. Îar sănătatea mea va zâmbi fericită...

P.S. Am uitat să zic că, țigara electronică pot s-o pufăi oriunde, că nu scoate fum deci nu-i interzisă. Ha!

sâmbătă, 2 noiembrie 2013

Alandala...

Zile bune, zile rele. Frumoase, neutre, obositoare. Pline, pierdute, însorite, libere, sau zile de naștere cu surprize, pupături și îmbrățișări uriașe și fericite.
Persoane deștepte, persoane proaste. Foarte proaste...
Oameni dragi, oameni indiferenți. Oameni care-ți plac. Oameni la care ții mult, foarte mult! Cu care te simți bine oriunde, oricum, oricând. Care au un loc acolo, în tine. Definitiv. Care te fac să zâmbești larg și care te privesc frumos. Zâmbesc senin și mă uit la tine zâmbind cu totul doar dacă țin la tine. Altfel, doar zâmbesc. La tine țin mult! Știi, nu?
Oameni care pleacă. Oameni care rămân. Și tu... Abia aștept să vii!
Persoane care te enervează. Care ai vrea să dispară. Sau măcar să tacă dracu' din gură... Care vorbesc mult, prea mult, dar nu zic nimic. Care se bagă în viața ta, ca musca în curu' calului, deși te văd cu sprânceana ridicată.
Oameni zgârciți. Oameni defecți. Oameni slabi. Ai vrea să-i înțelegi, da' nu reușești... Că, pur și simplu, tu nu ești așa.
Oameni buni. Și răi. Egoiști. Frustrați. Încrezuți. Reci. Indiferenți. Prost crescuți. Proști...
Oameni care zic că n-au hug-uri, dar care totuși fabrică repede unul, că te văd că-ți trebuie neapărat.
Persoane vesele. Chiar dacă au lumea bucăți... Persoane mereu nemulțumite. Cu drame existențiale puerile, scremute și caraghioase. Persoane care nu pot trăi decât dacă se bagă în viața celorlalți. Persoane cu care-ți face plăcere să vorbești. Și persoane cărora simți că poți să le zici orice. Și le zici...
Persoane corecte. Sincere. Persoane în care ai încredere. Care ți-o merită... Și alea care te dezamăgesc.
Oameni pe care-i cunoști într-o seară, cu care schimbi doar câteva vorbe și priviri, dar care-ți plac din prima și știi c-or să-ți fie prieteni. Simți cumva... Sau pe care-i cunoști pe net și ai impresia că-i știi dintotdeauna.
Oameni pe care-i iubești.
Fapte bune făcute că te vede doamne-doamne. Fapte rele, că nu-ți pasă de nimic. Sau fapte bune pentru că așa simți și ești.
Persoane care zic că-s nașpa, și uneori chiar sunt, dar la care țin mult. Și persoane care se cred faine, dar îs la fel de mișto ca o durere de măsele! Pe care le-aș lega cu scotch de plop și le-aș lăsa acolo să le bată ciocănitoarea-n țeastă, până iese timpul la pensie... Persoane sincere. Și persoane false. Scârbos de... Și eu, care încerc să fiu un om bun. Nu știu cât îmi iese...
Prieteni. Amici. Cunoștințe. Oameni care-ți plac da' nu știi exact ce sunt... Și ăia care vrei să meargă la capătu' lumii și să sară de acolo! Fără parașută și cu un căcat fosilizat de T-rex, legat de picioare, pentru o viteză crescută.
Am un prieten spiriduș! Știu pentru că i-am văzut odată fesul luuung, cu moț. Cel mai bun prieten. Ăla care face farfurii. Cel magic, care știe tot. Cel cu două codițe. Sau ăla care face cea mai bună cafea.
Și am, undeva, o farfurie cu broască țestoasă plină cu cartofi prăjiți.

În rest... Unii sunt dog person, alții cat person. Eu cred că sunt cocker person! Și mai sunt ăia care vor să omoare câinii. A, da...și ăia care-și rezolvă problemele dând block, unfriend și trecând pe lângă tine ca vaca la câmp, fără să salute. Nice people! Pffff... Bună dimineața!