duminică, 12 mai 2013

ROGVAIV

Și-a fost odată o furtună. Una mare, urâtă, care nu se mai termina. Și-ntr-o zi, între două fulgere, în întunericul de sub norii grei de amintiri, fragmente contorsionate de sentimente și stări contradictorii, a apărut un curcubeu. Era mic. Era o umbră mică de curcubeu. Și-abia se vedea, dar eu l-am observat. Și mi-a plăcut și i-am zâmbit și m-am agățat de el. Îmi tot zicea să n-o fac, dar m-am agățat de el. Într-un final, mi-a întors zâmbetul. A fost una dintre cele mai frumoase zile pe care mi le amintesc. În ziua aia am știut cum e să ai ca prieten un pui de curcubeu.

Ca să nu dispară, pentru că asta fac toate curcubeiele după un timp, ca să nu rămân fără el, l-am luat și l-am prins de suflet. Strâns. Atât de strâns, că parcă era acolo de când lumea, parcă-l știam dintotdeauna. Curcubeul meu. Din mine. Nu știu dacă a simțit vreodată cum e să fii tatuat pe sufletul cuiva...

Azi a plouat mult, până s-au terminat norii.
Azi curcubeul meu a fost fără culori.
Azi am zâmbit stingher, nu știu de ce, apoi am tăcut, pentru că n-am știut ce să fac.

Și n-am înțeles nimic. Și a durut ca naiba.
Și mi-a fost dor de puiul meu de curcubeu...

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu