Au rămas de la el o mulțime de povești și legende pe care le moștenise, la rândul lui, de la ''stră''-ii din familion și pe care le-a scris într-un catastif masiv, cu coperți din piele de șarpe! Cică unul care evadase, noaptea, dintr-un circ și pe care l-a ucis chiar el, cu un pumnal de argint, atunci când s-a trezit amorțit din cauză că șarpele se îndrăgostise de piciorul lui stâng și se hotărâse că-l vrea drept cină târzie. Dar asta nu e o poveste prea interesantă, de aceea o voi lăsa pe altă dată.
N-o să vă zic acum nici despre domnițele și cavalerii acestora, despre duelurile nenumărate la care a fost martor, pe motiv de ''amour pour toujours''... Și nici despre poveștile de dragoste terminate brusc și de cele mai multe ori tragic pentru curtezanii prea înfocați. Și n-o să vă sperii acum nici cu legenda frumoasei doamne decapitate din cauză că a apelat la vrăji, otravă și în final un pumnal, ca să fie sigură că se răzbună definitiv și irevocabil pe cavalerul care a trădat-o cu cea mai urâtă femeie de la curtea Regelui Soare. De ce v-ar speria povestea? Hehe... Pentru că se spune că și azi mai umblă noaptea, desculță, prin piața unde și-a găsit sfârșitul, văitându-se și tânguindu-se, strigând, din când în când, numele celui de care era îndrăgostită și care a trădat-o.
Ahaaa... Dar dacă tot am pomenit de Regele Soare, mai bine vă zic legenda păsării cântătoare care l-a salvat, când era mic, de la moarte.
Ludovic al XIV-lea a fost făcut rege la înaintata vârstă de 5 ani... Îmi imaginez că se cățăra pe tron cu scăunelu' și se juca, cu ce naiba se jucau băiețeii pe vremea aia, în sala de consiliu. Apoi a crescut, dar a rămas mic, probabil de aceea în toate desenele apare cu tocuri și ditamai perucile cu etaj, de zici că are în cap o turmă întreagă de oițe... Dar asta e altă treabă, nu are legătură cu povestea asta.
Pe la 9 ani, regele nostru s-a îmbolnăvit de variolă. Da' rău de tot! Adică, na, era variolă obișnuită, azi e banală, dar pe vremea aia era ceva "foarte" îngrozitor de grav. Femeile din familie spuneau rugăciuni, popii le țineau isonul, dușmanii se rugau și ei, să-i fie țărâna ușoară, din astea... Dar nimic... Sau poate dușmanii se rugau mai cu patos, că starea micului rege se înrăutățea de pe o zi pe alta. Ana de Austria, mama lui pentru cine nu știe, a chemat cei mai buni doctori din țară și nu numai, promițând oricui îl va face bine un castel și ceva titluri.
Și au început să curgă vraci, babe vindecătoare și doctori de peste tot. Și încercau toți marea cu sarea ca să-l facă bine pe rege. Babe cu privirea pătrunzătoare recitau tot felul de chestii și bolboroseau "rugăciuni" afumate cu ierburi de leac. Unele remedii, care sunau mai dubios, au fost încercate mai întâi pe alții, unii dintre ei făcându-se bine. Altele, cele inofensive, erau aplicate direct micului Ludovic, dar sub atenta și stricta supraveghere a doctorului său. Cu ocazia asta și scribii au avut de lucru, au scris un tratat masiv de leacuri și descântece pentru variolă.
Dar zilele treceau și Ludovic nu se făcea bine. Din contră, boala se agrava, așa încât toți începuseră să se pregătească de ce-i mai rău. Nimeni nu voia s-o zică, dar toți gândeau că regele va muri. Până și pasărea lui, o privighetoare ținută într-o colivie aurită, era tristă și nu mai voia să cânte ca înainte. Aproape nici nu mai mânca și stătea tristă, tăcută, într-un colț. Dar într-o zi, când în cameră a intrat unul dintre ultimii sosiți la curte pentru a-și încerca puterile și cunoștințele, un doctor bătrân venit tocmai din Anglia, privighetoarea s-a trezit din amorțeală și a început să cânte. Un cântec trist, dar plin de speranță, așa părea. Nimeni în afară de vraci nu i-a dat atenție. Dar acesta a privit-o lung, cu ochii lui negri ca smoala, a ascultat tăcut câteva clipe și apoi a continuat ce făcea el acolo ca să-l trateze pe rege. Și, pentru prima dată în ultimele 5 zile, copilul a dat un semn de viață: a oftat prelung și un zâmbet șters i-a luminat chipul.
Doctorul de la curte, deși nu-i convenea deloc că altcineva a reușit asta, a fost de acord ca bătrânul să vină și ziua următoare, pentru un nou episod terapeutic... Trece noaptea și, cum crapă de ziua, acesta e în camerele regelui, așa cum promisese. Privighetoarea iar a început să cânte. Dar așa, brusc, tare și cu patos! Nu mai cântase niciodată la ora aia, clar era ceva ciudat. Plus că moșul, care avea mulți ani la activ, s-a îndreptat brusc de spate iar ochii au început să-i sclipească straniu. Cum în cameră nu mai era altcineva, doar cei doi doctori, pasărea și regele, străinul a zis că știe ce e de făcut și l-a întrebat pe doctorul lui Ludovic dacă vrea să primească toate meritele și laudele pentru o vindecare miraculoasă. Evident răspunsul a fost da! Așa că bătrânul a continuat, cu o voce calmă dar apăsată și a zis că pasărea nu e una obișnuită. E o "privighetoare de leac", una care, dacă știi cum și ce să faci, se transformă într-una de argint care poate vindeca. El auzise de chestia asta de la cel care-l educase când era mic, dar nu văzuse niciuna, credea că-i doar o legendă... Dar știa ce trebuia să spună, deci îl putea face bine pe rege. În schimb vrea pasărea de argint!
Ca să n-o mai lungim, doctoru' lui Ludovic a acceptat, gândindu-se că va primi recompensa reginei, va deveni erou și salvator național și va scăpa și de străinul fraier care o să-i ofere toate astea pe tavă. Rămânând, evident, și cu privighetoarea miraculoasă... Deci, cu cel mai lung, larg și fals zâmbet i-a promis acestuia că va avea tot ce vrea, numai să se facă regele bine.
 |
| se presupune că asta ar fi singura poză a broșei, făcută cu mult timp după transformare... |
Postare pentru SuperBlog, etapa 25.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu