duminică, 14 octombrie 2012

Pisici negre și cuvinte...

În ziua de azi, faptul că citești a ajuns ceva de laudă. E aproape enervant și stupid să văd cum unii se umflă în pene și se dau rotunzi cu asta... De ce naiba m-aș lăuda cu ceva obișnuit și normal? Și ce mi-ar da mie dreptul să-i arăt cu degetul sau să-i judec pe cei care nu citesc? Da, recunosc, odată m-a șocat casa unei amice, când am întrebat-o unde-i biblioteca să iau un dicționar. N-avea. Nici, nici. Dar asta e, suntem diferiți, fiecare cu ideile și plăcerile lui.

Eu am avut marele noroc să "apar" într-o casă cu cărți. Printre oameni care îmi aduceau așa ceva de ziua mea, sau de Crăciun. Când eram mică, eram înnebunită după povești. Le citeam, reciteam, vorbeam doar de castele, prinți, chestii fantastice... Am făcut urât când ai mei au vrut să dea, nu mai știu cărui copil din familie, din cărțile mele de povești. Eram mare, nu le mai citeam, dar erau ale mele și așa au rămas până azi... Apoi a urmat perioada în care aventurile erau la putere. Dumas & comp și Jules Verne. Îmi amintesc și acum ce scandal le-am făcut alor mei, că au un perete de cărți dar n-au "nimic frumos" în el. Apoi am crescut și toate au devenit frumoase...

A fost fain când am crescut și am avut cum să-mi explorez biblioteca. La partea de sus ajungeam doar dacă mă cățăram pe masă. Masă mare, solidă, ai mei au văzut că nu pic de acolo și m-au lăsat s-o escaladez ori de câte ori voiam. Acolo, sus, am descoperit o comoară: în vârf stăteau cuminți și misterioase cărțile polițiste. După ce le-am terminat, a urmat alt scandal: "doar atâtea aveți?".

Înainte de revoluție, dacă nu aveai "pile" nu prea aveai cum să prinzi vreo carte faină. După... Vai, Librăria Centrală devenise raiu'! Știam zilele în care primeau marfă și mișunam mereu pe acolo. Vremuri frumoase...Una dintre primele edituri particulare, ale cărei cărți îmi făceau cu ochiul, e Nemira. Nu-mi aduc aminte care a fost prima carte citită de la ei. Sincer, când citesc ceva nu țin minte editura... Dar pot să zic o carte care mi-a plăcut mult și pe care văd că o tot reeditează: Rodica Ojog-Brașoveanu, 320 de pisici negre. Aventuri la tot pasul, amuzantă, o plăcere s-o citești! Poate fi exemplul perfect pentru motto-ul lor: Nemira, plăcerea lecturii.

Melania Lupu. Am fost supărată când milițianu' Cristescu a arestat-o, chiar dacă avea dovezi... Și cum să nu fii de partea unei doamne în vârstă, simpatice, care îți ridică moralul și te face să te simți mai puțin ciudată pentru că, la fel ca tine, vorbește cu motanul și cu ea însăși... Am stat cu sufletul la gură când a apărut posibilitatea unei evadări: în fond era personajul principal, nu era să rămână la "răcoare" toată cartea... Colega ei "de suferință", Olga Tudor, era soția unui nene bogat, care a avut bafta să se întâlnească cu Fecioara Maria. Nu, omul n-a avut vreo viziune, ci s-a procopsit cu o statuie din aur a Fecioarei, în mărime naturală. Găsită pe o insulă! Oaaa... Când am ajuns la relatarea respectivă, câte idei am avut: cum arăta statuia, unde aș fi ascuns-o și ce-aș fi făcut cu ea dacă eram în locul lui. 

Ned Morton era gangsterul perfect. De când mă știu am o imaginație care dă pe-afară... Pentru mine era tipul ăla de englez rece cu privire dură, cu legături peste tot, prin lumea interlopă și care ar fi făcut orice ca să-și atingă scopurile. M-am bucurat că datorită lui Melania a reușit să evadeze, dar l-am trecut rapid pe lista neagră, când aceasta a fost răpită. Dar doamna noastră se descurcă de minune, nu știu cum a fost posibil asta, dar i-a convins pe răpitori că nu poate să-i ajute, dacă nu-l are pe Mirciulică! Motanul. Negru. Și a fost tare amuzant să citesc cum retardații au umblat prin tot Bucureștiul și au adunat toate mâțele negre ca, mai apoi, să le înghesuie într-un apartament. Și-mi imaginam cum ar fi să mă aflu acolo: eu și atâtea sute de mâțe, toate negre, toate cum îmi plac mie... Bineînțeles că m-am bucurat când Melania a descoperit unde e statuia și m-am amuzat gândindu-mă cum adunătorii de pisici o caută ca blegii prin cimitir. 

Azi am și eu un motănoi negru. Nu, nu-l cheamă Mirciulică... Uneori mă uit atentă la el și mă gândesc: ce-ar fi să te fac personaj într-o carte? De aventuri, o carte trăznită, sau poate una de povești... Și, hmmm, tu sigur nu m-ai da de gol poliției în caz de ceva! Nu?!?...

Postare pentru SuperBlog 2012, etapa 4.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu