vineri, 19 octombrie 2012

Câte-n brânză și-n stele

Atenționare specială: Postarea următoare va abuza la maxim de cuvântul BRÂNZĂ. Pentru evitarea inundării calculatorului dumneavoastră, pe motiv de poftă excesivă, se recomandă citirea ei cu un sandviș în mână. Cu cașcaval DeSenviș de la Delaco, evident!

Voi începe cu o mărturisire. Trebuie să recunosc ceva. Știu că nu-i mare brânză s-o fac, dar e greu, foarte greu... Bine, gata, o zic: nu sunt fan lactate. Sunt mai rău! Sunt de-pen-den-tă, maniacă, brânzoholică! Îmi place în așa hal și nu pot să mă abțin să n-o devorez zilnic, că ar trebui să se înființeze, special pentru mine, ca să-mi salveze suflețelul păcătos și stomacul suprabrânzificat, Asociația Brânzoholicilor Anonimi. Și nici așa nu-s sigură c-ar reuși cineva să facă vreo brânză cu mine, să mă convingă să mă las de ea!

Credeți că nu pot singură să mă înfrânez, să mănânc cu măsură specialitățile alb/galbene făcute din cel mai dulce lapte, sau să mă opresc înainte să devin un fel de dulap/frigider plin cu brânzeturi? Iaca pot, da' nu vreau! Na! O să mă opresc fix când o face cucu brânză!... Și-apoi, de ce aș face-o? Dintotdeauna mi-a plăcut laptele și tot ce iese din el. TOT! Unii, de exemplu, când sunt stresați, mănâncă ciocolată. Conține nuștiuce, care eliberează în corp alt nuștiuce și se simt brusc, de-ndată și imediat bine. Eu? Cașcaval... Da, în asta plonjez. Nu știu dacă și el are efectul nuștiuce-ului, ce știu sigur e că-mi place! De vacă, oaie, simplu, afumat, rotiță, cub, felii, cu găuri, fără...nu contează, galben și gumos să fie. Și stresul, puuf, dispare! Uuuuu...așa-mi imaginez eu raiul! Adică sper să fie așa, dacă nu, mă întorc la poarta de intrare, dau de Sf. Petru și stric brânza cu el...

De când mă știu îs așa... Când eram mică, un moț de brânză, acolo..., ai mei m-au dus într-un an la munte, să-mi "fac poftă de mâncare" și să mă mai colorez puțin, că eram albă ca brânza. Eram o zgâtie care nu stătea o clipă locului... În afară de "văcărie", adică locul unde se adunau vacile seara, unde le mulgeau și unde stăteam eu, invariabil, zi de zi, cu cana mea în mână, așteptând cuminte să primesc lapte cu spumă. Eram cu privirea fixată pe vaci, și cu o bucată de "brânză explodată" în mână din care rodeam, fără s-o privesc, pentru că cei doar 2 ochi pe care-i aveam erau ocupați să urmărească găleata cu lapte care se muta de la o vacă la alta... Brânza explodată era cașul cu găurele. Nu pricepeam neam cum îl fac și nici nu știu de ce-i ziceam așa... Pentru că explicațiile personale din vremea aia nu includeau grenade și TNT în caș! Întâi am crezut că-l înțeapă cineva, pe tot, până ajunge să arate așa. Apoi, am avut ideea că ciobanul are o echipă de furnici dresate, care intrau în el, ronțăiau trasee întortocheate și apoi ieșeau de acolo seara, când se termina ziua de lucru. Să vedeți cum am făcut când am văzut pentru prima dată șvaițer... Ăla nu avea găurele, ci adevărate galerii prin care putea circula Jerry când fugea de Tom! Nici în ziua de azi nu pricep cum se fac, doar că acum le înfulec fără să-mi mai pun atâtea întrebări.

Tot când eram mică, sau cum se mai zice, când aveam caș la gură, bunica îmi făcea ursuleți din brânză de burduf. "Mami, azi îmi faci brânzuleți?" Normal că-mi făcea, ce-și dorea comoara casei era literă de lege. Și mâncam cu poftă... Până într-o zi, când am auzit pe cineva spunând "brânză bună în burduf de câine". Am fost șocată câtva timp! Îmi plăceau cățeii, mă jucam cu ei, îi pupam, îi aduceam în casă când nu mă vedea nimeni, îi hrăneam. Și nu înțelegeam eu de ce ar tăia cineva pe vreunul dintre ei, ca să facă un burduf pentru brânză... Mult timp n-am fost chiar convinsă de explicația primită, dar, când mi-a mai crescut puțin neuronul, am priceput. Cu toate astea, nu folosesc niciodată expresia, încă mi se pare sinistră...

În aceeași perioadă, adică acum muuulți ani, am aflat de unchiu' Vasile că-i zgârie-brânză. Din momentul ăla, o perioadă mare de timp l-am studiat să-l prind în flagrant delict. Dar n-am avut niciodată noroc, n-a vrut neam s-o zgârie vreodată în prezența mea. Și nici de ce-i zicea bunica brânză-n sticlă nu m-am prins. M-am uitat peste tot, chiar și prin frigider și nu avea omu' nici o sticlă plină cu vreun "brânzet"... Cu toate dilemele astea, eu mă înțelegeam bine cu el. M-a învățat să desenez iepurași. Cred că-i plăceau mult și sigur avea o crescătorie de iepuri ascunsă pe undeva! Altfel de ce-i tot zicea mătușa mereu, când avea vreo idee nouă, imposibilă: "Mă, Vasile, mai lasă-mă, asta-i brânză de iepure". Ce vremuri frumoase...

Hmmm...după atâtea brânze din copilărie, pardon, amintiri...mie una, mi s-a făcut cam foame scriind postarea asta. Vă mai zic doar ceva și mă duc să fac inventarul frigiderului... Ceva "din zilele noastre"! De puțin timp am o nouă pasiune. Una albă, diafană, pufoasă și dulce. Miez de lapte de la Delaco. Nu știu cum să v-o descriu, n-am inventat încă cuvintele pentru ceva așa bun! Trebuie gustată, testată, făcute provizii. Pe bune! Și, dacă n-o s-o cumpărați apoi cu baxu', să nu vă mai întoarceți la mine pe blog!

Și-am încălecat pe-o frunză, mă duc să mănânc niște brânză!
Foaie verde și-o alună, vă zic la toți poftă bună!
La anu' și la multă brânză!

P.S. Am o prietenă care-mi zice mereu: "ești varză". Îi propun, pe această cale, să-mi zică de acum înainte: ești brânză!

Postare pentru SuperBlog 2012, etapa 7.

2 comentarii:

  1. noroc cu avertizarea de la inceput sa aveam senvisul la mine, ca altfel.....:)
    foarte branza!
    multa bafta si ...si mai multa branza :)
    Maria, alt fan branza

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. lăsați brânza să vină la mine!!! :D
      brânzumesc mult, Maria! aaa...adică mulțumesc mult, asta am vrut să spun! :))

      Ștergere