joi, 27 septembrie 2012

SuperBlog 2012

SuperBlog. Anul ăsta - episodul 2. Pentru mine, că alții îs deja veterani...

Ce să zic? Anul trecut a fost amuzant, am citit atâtea chestii tehnice cât n-am citit probabil în toată viața mea și mi-am obligat neuronu' să le și priceapă, mi-am făcut cuminte toate temele, m-am uitat la festivitatea de premiere și am țipat/gesticulat cu prietenii prin sms-uri "în direct"... A fost fain! Mai vreau. Și berbecul din mine mai vrea... Deci, ne înscriem iar! Adică mă înscriu iar...

Tic-tac, tic-tac...

luni, 17 septembrie 2012

Idei de seară

Știi că stelele nu sunt doar stele, nu? Pot deveni magice, dacă știi ce să faci. Și atunci îți vor îndeplini aproape orice dorință. Aproape...

 E simplu: trebuie doar să ieși afară, te uiți pe cer și-ți alegi cea mai mare și mai strălucitoare stea din toată marea bleumarin a nopții. Iei o foaie albă, fără nici o pată, fără nici un semn pe ea, creioane colorate și desenezi acolo steaua. Nu oricum. Trebuie să-i faci ochi albaștri și un zâmbet mare. După asta, ținând desenul strâns în mână, ieși din nou afară, te uiți la steaua aleasă și-ți pui o dorință. Închizi ochii, zâmbești și, când îi deschizi iar, o să vezi cum steaua de pe cer, care până atunci era doar una obișnuită, are ochi albaștri și-ți zâmbește înapoi. Atunci poți să știi sigur că dorința ta va fi îndeplinită cu siguranță!

 Eu am încercat asta și a mers! Într-o zi, am descoperit Steaua Polară și am ales să zâmbesc la ea. De atunci, ea-mi dă mai mereu câte o rază argintie fix când îmi trebuie. Știu că e mereu acolo și mă simt în siguranță... N-are cum să dispară, să fugă, să se ascundă, cea mai importantă stea nu are cum să facă asta. Nu poate s-o facă pentru că știe că mi-aș pierde oarecum direcția. Știe că ea e acolo, eu sunt aici...

Asta e tot. Simplu, nu? Dacă te încurci cumva și nu funcționează, nu-i nimic, nu te întrista, o să-ți spun alt secret magic. Știu mai multe...



Într-o seară, când chiar aveam nevoie, am primit melodia asta de la cineva foarte drag. Chiar dacă e cam tristuță, mi-a făcut bine, m-a făcut să zâmbesc... Poate ăsta-i efectul pe care-l are dacă o asculți. Adică sper... În seara asta e nevoie de cât mai multe zâmbete.

marți, 11 septembrie 2012

Weekend verde brotăcel

E deja marți. Am vrut să scriu postarea asta ieri, da' n-am avut nici o șansă. Nici azi nu-s tocmai brează... Dar pot încerca, să vedem ce iese!

Am avut un sfârșit de săptămână magnifique! Activ, energic, amuzant, luuuung și cu o premieră mondială în ceea ce mă privește. Da, tre' să recunosc, am făcut-o... Nu am vrut, n-am premeditat, nu m-am gândit că mi se poate întâmpla așa ceva tocmai mie, nici măcar n-am avut timp să-nțeleg prea bine în ce mă bag... Știu că nu e o scuză, dar am fost coruptă, influențată, împinsă s-o fac. Ok, n-o mai lungesc, că tot nasol o să sune: în weekendu' ăsta, am tras praf pe nas! Na, am zis-o! A fost fără voia mea, într-un fel m-au obligat. A fost ceva de genul: cum, ne lași să facem asta singure, tu nu? Și ce puteam să mai zic, să mai fac...oofff, săraca de mine, am acceptat, am zis da, am vrut să fiu solidară. Prieteni la bine și la rău! Și-așa am luat într-o mână șpaclu', în cealaltă șmirghelu' și m-am apucat să răzui pereții!

Început promițător! Salturi pe muzică, genuflexiuni, escaladat scaun și stat cu ochii în tavan. Și am tras de-a praf pe nas, mai ceva ca niște aspiratoare înfuriate! Asta până într-un moment critic: am constatat că nu mai avem pe unde să respirăm... Dacă încercam să redăm praful naturii, suflându-l suav, pe mai multe voci, cu forța uraganului Etienne, nu reușeam decât să "facem ca dragonu'". Măști! Ne trebuie urgent o barieră între noi și EL. El Prafo... Și așa ne-am transformat urgent în Los Banditos, că fix așa arătam cu eșarfele legate la nas!

Odată executată amorsa, m-am gândit că-i gata, că s-a terminat, că o să dispară senzația că cineva a construit un zid la mine-n nas și că totul va reveni la normal. Mmmm...nu chiar... Nu știu ce marfă era aia, da' sigur a fost ceva necurat la mijloc. Prea mult calciu! Atât de mult că, probabil, nici una dintre noi n-o sa mai sufere de spasmofilie măcar vreo doi ani de-acum înainte...

Odată terminată partea câh a operațiunii, a început aia frumoasă. Eram în elementul meu, culori, desene, pensule (mă rog, trafaleți...), mâini mâzgâlite, fețe cu puncte și dungi, urme de palme pe picioare și brațe, cozi de lemn care picau când le venea lor și două pisici grase și frumoase care se foiau de zor printre noi/var/vopsea/căni cu bere... Toate astea fiind cu grijă sechestrate în memoria camerei foto mult prea puțin folosite față de cât de Panasonic e...

Prea multă culoare. Nu, mai trebuie! Încă? Da. Tot! Apă? Ajunge! Sau nu... Bla, bla, bla, sărim peste și ajungem la final: o cameră faină tare, pe alocuri verde (brotăcel, că d'aia e titlul așa...), prin alte zone ceva portocaliu, mai un dragon auriu, mai o dungă trasată strategic... Și numele ei scris mare, în caractere japoneze. Tare de tot! (Deși nu sunt foarte sigură că grămăjoara aia de linii e un C...)

Schimbare? Da. Totală, artistică și completă!

P.S. Tocmai mi-am pus un pahar de suc și m-am trezit repetând în gând: "pun bine?"...

vineri, 7 septembrie 2012

Memorie colorată

Și s-a mai dus o vară... Și cu ea, cea mai faină vacanță la mare ever. Asta până la anu', când sper că va fi altă "cea mai faină vacanță la mare ever"... Dar au rămas fotografii în urma verii ăsteia. Multe tare și cele mai frumoase! Din care am ales câteva, puține și nu cele mai semnificative... Alea sunt doar de uz intern, ca să zic așa, se vizionează în cerc închis, pe un covor tip junglă, cu mâțe nergre alături, cu popcoarne în castroane, vin sau bere în pahare, prieteni în jur și moacele tapetate cu zâmbete. Ce zâmbete...râsete cu sughițuri, mai degrabă!
Și nu contează că s-a dus vara. A venit toamna, una care va fi la fel de faină, cu la fel de multe poze și cu aceiași la fel de prieteni!

Prima minivacanță, peste Dunăre, denumită strategic de cineva genial "picnic cu oi", s-a soldat cu pozele următoare:




 Weekend-ul la mare! Sau îi mai putem zice: weekend la mare cu minigrup și 4 giga de poze! Peste o mie, partea mea "doar" vreo șase sute...




Călătoria la Tulcea, care a fost 2 în 1, un fel de vacanță muncită, mi-a mărit colecția de poze făcute de pe bac. Și nu numai...







Un mac foarte mac, parcă evadat dintr-un set de-al meu de bijuterii...


Și, evident, nu puteam termina decât cu o gărgăriță! Nu din vacanțele de anul ăsta și nu una la întâmplare, ci o gărgăriță veritabilă de Odessa, care știa să pozeze. Făcea plajă în port, toamna trecută...


Berbecul din mine, are, n-are de ce, e foarte mândru de pozele lui. Așa că, participă cu ele la concursul propus de Blogatu.

marți, 4 septembrie 2012

Winnetou adult

Am o leapșă nouă. De la Vienela, care are grijă să mă aprovizioneze constant, nu cumva să mă plictisesc sau să n-am ce scrie pe blog... Hehe! De fapt, am trei: două de la Vienela și una mai veche, de completat, de la Ana... O să le fac pe toate! Pe rând...

Acum, cea de azi: tre' să zic care ar fi numele meu dacă aș fi indian. Piele roșie adică. Paranteză mică: de ce le zicea piei roșii, că erau albi, doar că mai bronzați... Păi, așa, eschimoșilor ar trebui să li se zică pieile albastre, că mai devin uneori albaștri de frig! Sau, celor invidioși de meserie, piei verzi, că se înverzesc mereu de ciudă!

Să revenim... Când eram mică și ne jucam de-a indienii, eram Winnetou. Normal... Acum, numele meu indian ar fi: Cea sărită de pe fix, cu o cascadă de idei în cap, tatuaj cu gărgăriță pe neuron și degețelele de la picioare roz, care te iubește până dincolo de capătul timpului. Adică: Citapmis is sopak lucebreb.

Hough!

P.S. Leapșa poate s-o ia cine vrea. Dar aș fi curioasă care-i numele indian al lui, Cami, CrisLiz, Cudi, Ana, Mihaela, Raluca și Aida.