joi, 10 martie 2016

Despre poezii, pisici, invenții și un crocodil

Întotdeauna mi-a plăcut poezia Trebuiau să poarte un nume a lui Sorescu. Sau ideea, starea cu care rămâneam după ce o citeam. Ieri, am căutat la muncă un fragment din una dintre poeziile lui și am regăsit-o, după mulți ani. 

Azi, pentru că am rămas cu starea aia pe care mi-a dat-o ori de câte ori am citit-o, o să simt ca el, poate, atunci când a scris-o și o să zic așa, mergând pe o aceeași linie imaginară...

Rele și bune împletite haotic în discuții interminabile, până la ora aia când nu știi dacă e noapte sau zi. 
Povești cu arici, cu pisici, cactuși sau dinozauri, gărgărițe ori amintiri tristuțe. 
Cele mai frumoase desene primite de ziua mea, care mă fac să zâmbesc și să trimit pupici imaginari. 
Mare cu cârnăciori supărați, scârțâit de fermoar și poze bronzate.
Afine cu sos de urs, castel, chelneri de modă veche și cameră fără fantome.
Eu aici, tu acolo. Tu aici, cu mine, ai deja o cameră întreagă, numai a ta, la mine în gând.
Omlete-n Saline, țigări în balconul lui Pufu, pomană la ospătărie și căruța care duce la o bodegă în cel mai frumos oraș, unde am stabilit să ne mutăm la pensie. (not!)
Muștar cu mici; berbecuț sălbatic cu orez verde și sos prăjit, bine făcut; ciuperci cu sos de paste; vin iute cu sos de creveți; ciorbă de burtă, ciorbă de burtă, de văcuță, ciorbă de burtă și ciorbă de burtă; sos dublu, sos triplu, toată maioneza și porumb. Și-o drăcoaică ce se-ntinde că-i fierbinte!
Poze. Cu noi, cu trecut, cu acum, cu mâine. Și cu pisici, mereu trebuie să existe poze cu pisici!
Și toate lucrurile alea pe care n-o să le scriu aici. Că tre' să existe mister și suspans...
Yes.
"Și pentru că toate acestea trebuiau să poarte un nume", s-a inventat cuvântul prieten. Doar că... chiar inventat, nu ar fi fost de ajuns. Ca toate astea să existe și să mi se întâmple mie, a trebuit să apari tu! Orăcăind melodios și cu pasiune, într-o zi de martie, când primăvara stă cu geaca pe ea să nu răcească și când soarele mănâncă mai mult la micul dejun ca să prindă puteri. 

(Trebuia să fie o postare sensibilă, cu viori, floricele și norișori roz. Da' cred că am dat-o-n bară oleacă spre final și s-a transformat în una cu contrabas, zâmbet baban, hugi cu glugi și pupicei purecei.)

Maaaaaaaaau!

P.S. Pfff... am uitat de crocodilul din titlu...

sâmbătă, 13 februarie 2016

Cu sfinții nu-i de glumă...

Am căutat azi pungi de cadouri. Amuzante, simpatice, cu ursuleți, buline, antene de crocodil, șosete colorate, cireșe care zâmbesc, brioșe, ninja, furnici care cântă în cor..., ceva drăguț. Dar am avut doar trei genuri de opțiuni: teancuri de sacoșele de crăciun, maldăre de pungi cu inimioare în toate pozițiile, cu sau fără trandafiri roșii, și aia pe care am luat-o. Era singură și tristă într-un colț de magazin, nimeni nu se uita la ea, nimeni nu-i zâmbea, nimeni nu-i dădea nici o atenție. Și am salvat-o eu, deși nu era nici pe departe ceea ce căutam...

Dacă ai norocul să fie ziua unui prieten în perioada asta, ai face bine să te gândești să-i iei cadou cu măcar o lună înainte. Că, deși mulți țipă și-și întorc nasul scârbiți că de ce sărbătorim noi Sf. Valentin, se duc pe șest, ei și mulți alții, să cumpere cadouașe drăgălașe, atât de dulci și siropoase de te îngrașă numai cât le vezi, chiar dacă pe ele scrie no sugar, doar bumbac 100% sau chestii de genul... Nu generalizez, mai sunt și oameni drăguți care nu riscă să-și îmbolnăvească de diabet jumătatea oferindu-i siropoșenii. Drept urmare, prin magazine ori găsești numai lucruri cu inimioare, ori nu mai găsești nimic!

Mie nu-mi pasă de Sf. Valentin! Ha!

Și acum, cititorii mei se împart în mai multe categorii:
- ăia care au gândit imediat: daaa, asta e o tristă din aia care nu știe să se distreze; că ăsta e un motiv de încă o sărbătoare, ce strică un party în plus?
- cei care știu ei: clar nu are pe cineva... n-are cui să-i dea cadou; ah, ce bine că iubi al meu e lângă mine acum! Iubi, ce-am vorbit noi? Să nu mai scuipi cojile de semințe pe jos... Că nu vine mă-ta să aspire persanu' din sufragerie! Și mi-ai promis că nu mai faci pârțuri când mă uit la telenovele! Știi doar că-mi sare inima din loc... Iepurelul meu scumpic!
- cei care nu trag încă concluzii și citesc mai departe să vadă ce, cum și de ce.
- ăia doi care deja și-au dat seama și știu de ce nu-mi pasă de Sf. Valentin.

Păi, nu-mi pasă pentru că am ceva mai mult, mai mare și mai tare de sărbătorit! Cu o zi înainte. Deci pe 14, de ziua îndrăgostiților, cel mai probabil bugin cu sfârâit de drujbă toaaaată ziua. N-am nimic împotrivă, doar nu-mi pasă. Ce poate fi mai meseriaș și mai puternic decât ziua dedicată dragostei???, vor întreba unii acum, vizualizând pe iubi (masculin sau feminin, după caz) într-o ramă în formă de inimioară, cu inimioare din sclipici pe ea și cu alte inimioare din pluș care atârnă de ea. Să nu mai măresc suspansul, să nu mai chinui domnițele curioase, dezvălui misterul: mai mișto decât asta, MUUUUUULT mai, e că pe 13 eu sărbătoresc pe Sfânta Camelia! Cu de toate, cum se cuvine. Asta e, fiecare cu sfântul lui.

Încep de dimineață prin a citi cu grație acatistul născut din marea inspirație de geniu pe care am avut-o anul trecut. Continui cu drumuri prin oraș, că mi-am amintit că mai am de cumpărat aia, ailaltă și, da, pungi de cadouri, cum ziceam mai sus. Ambalez cadouri, scriu etichete, compun dedicații, lipesc ambalaje, râd singură când lipesc unele mesaje pe cutie, caut o sacoșă să le cuprindă... Întotdeauna primele două-s prea mici și a treia e cât sacul lui Moș Crăciun și ar trebui s-o târâi, la doi metri în spate, după mine, juma' de oraș. Abia a patra e perfectă! Oare am luat tot? Cred că da. Aoleeeeu... mamaaaaa, chestia cutare e pe dulapul de lângă tine, dreapta, rândul doi? Da. Mi-o aduci și mie, te roooog, că-s înțepenită-n pat, cu toată camera plină în jur și nu am pe unde păși. Deci, cam așa ceva... Apoi party! Pardon, PARTY!

Și când ai toate astea, când ai un prieten mai mișto și mai mirobolant ca toți iubii din lume, de ce ai vrea să sărbătorești pe 14 Sf. Valentin? Păi nu vrei! Vrei doar să vină mai repede 13 februarie, să se facă seară, să iei un taxi și să cobori direct într-un hug baban, mai mare ca toate de peste an, mai strâns și mai fericit ca restul. Și apoi moaca aia de copil responsabil care se bucură când rupe ambalajele, ochii ăia veseli care îți zâmbesc și alte treburi pe care n-o să le povestesc acum. Și toți la mulți anii ziși, scriși și cântați. Toate urările interminabile cu paharele în mână. Toate...

Pe bune, Sf. Valentin??? Nope! Puteți să vă păstrați sfântul, valentinii și valentinele, inimioarele și trandafirii roșii. Să vă bucurați de ele. Eu am sfântul meu! Și, pe barba lu' Burebista, așa cum zicea o prietenă din copilărie, e cel mai valabil sfânt! Iar pe 14, soooooomn! Am zis!

marți, 5 ianuarie 2016

Postare de sfârșit și de început

La mulți ani, dragii și simpaticii mei cititori, oameni care nu știu de ce mă citiți dacă nu vă place ce scriu și persoane care nimeriți aici întâmplător când căutați pe net chestii dubioase. La mulți ani și fanului meu numărul unu! De la mine, prințesa cu litere de haur, pentru madam Hitler, pentru fata cu mașină roșie, pentru Șefaaa, fără număăăr!!! Hop, hop! (don't ask!)

În cele ce urmează, vă prezint o aglomerare de gânduri fără cap și coadă.

Știu, n-am mai scris de mult... Am fost întrebată, aproape rugată și delicat amenințată să mai zic și eu ceva. Care că vrea să citească ce-am mai făcut și cine m-a călcat pe coadă, care că n-a mai râs de mult de tâmpeniile fără sens pe care le povestesc, care că n-are ce citi pe budă... Fiecare cu ce-l doare.

Pe mine nu m-au durut foarte multe în perioada asta (printre altele, un genunchi), n-am avut un an prea rău, doar n-am prea avut chef de povești. N-am pățit nimic, doar bucățele de viață care m-au oprit să "vorbesc". Să vorbesc în scris... Să vorbesc cu oricine.

Din fericire, orice s-ar întâmpla, rău sau bun, am lângă mine pe cine-mi trebuie. Mereu, constant, necondiționat. Cică singura care îți e mereu alături când ai nevoie e familia. Fleoșc. Mie îmi sunt alături oamenii pe mi i-am făcut familie. Și e reciproc, că exact același lucru l-a zis unul dintre ei de curând, după ce mi-a făcut cel mai bun piure din lume. Mereu extramegasuper fantastic de bun și mereu mai bun ca cel anterior!

În rest, în materie de personaje, anul ăsta a avut de toate: pe scurt, oameni care m-au surprins plăcut, persoane care m-au enervat așa de tare că m-am transformat în ninja și oameni care m-au dezamăgit. Plus minunații pentru care nu contează ce vrei tu, știu ei mai bine ce-ți trebuie și-ți aranjează viața "cum trebuie". Din păcate cum le trebuie lor, nu ție... Amuzant e că niciunul dintre ei nu știe că a făcut asta. Chestie de percepție, de potriviri, totul e relativ, zăpada e rece și Alba ca zăpada, anul ăsta, a fost blondă.

Liste cu bune/rele, rezoluții și prostii de genul pe anul trecut n-am. Am doar fotografii pe laptop, stik-uri, carduri și în mine, cu sonor, arome, senzații. Și amintiri cu trenuri hurducăicioase, bodegi ciudate, zâmbete cu mici între dinți, somn cu mâțe tropăind pe casă, căni despre amante, cu snoopy pe căsuță, pe cană, croșetat și cel mai breloc, cu o seară perfectă în mansarda mea preferată, cu whatsapp, manele (dont ask!), minioni, șnițele crocante, parfumuri secsi, halate moi, etichete cu poezii, sărit din copaci, pantaloni care curg, lac cu noi în rațe, concerte cu aromă de frăguțe, pat plin cu cadouri ambalate și pisici neambalate, un pepene murat, creveți și sos verde. Multe, multe amintiri cu puțini, puțini oameni. A, da, și am telefon nou cu touchscreen!

Planuri pentru anul viitor? Normal. Da' nu se fac publice, oricum cei cu care le am le știu deja. Cei care nu le știu... probabil e un motiv pentru care nu le știu. Și ce-mi place cel mai tare e că orice plan de an nou începe cu ziua ta și continuă cu ziua noastră.

Cu ocazia noului an, vreau s-o salut călduros și pe tanti Camelia Băncilă care a nimerit pe blogul meu și s-a gândit să nu plece cum a intrat, fără să mă facă oleacă de căcat la mine acasă, că așa e frumos să facă o oaie cre(ș)tină. Că ea e o sensibilă și o deșteaptă și vrea să-mi salveze sufletul. Sau, pur și simplu, s-a gândit că cititorii mei merită să afle cât e ea de speeeciaaalăăă... Saaau, probabil a vrut să ilustreze vorba aia din înțelepciunea poporului, a intrat bou și a ieșit vacă. Auzi, bre mamaie, dacă nu știi despre ce e vorba și nu pricepi ce citești, de ce te bagi?

Duduia în cauză s-a trezit dimineață cu dorința arzătoare de a se pune bine cu Doamne-doamne și a căutat cu încăpățânare pe sfântul net dacă nu cumva a scris cineva și un acatist pentru numele ei, să-l citească în timp ce face mătănii în fața peretelui pe care e pusă carpeta cu răpirea din serai. Mna, ghinion, am scris eu ceva cu titlul ăsta. Ceva ce nu are nimic de-a face cu religia, ceva pentru o prietenă, de ziua ei. Da' duduia s-a ofuscat rău și m-a luat cu, citez: Nu stiu ce.i in capul tau...crezi ca ai haz, asa.i? Mai intreaba si tu in stanga si.n dreapta. Mi se pare mai mult decat jenant sa postezi asa ceva.dar fiecare inceraca sa iasa in fata cu ce poate.daca nu stiai, afla ca pt fiecare cuvant dam socoteala in fata lui Dumnezeu.ce ai scris tu aici sunt numai cuvinte de hula impotriva lui Dumnezeu si a sfintilor Sai E infiorator sa ma gandesc ca cineva poate fi atat de mandru de o opera literara de.a dreptul 'desavarsita'. Sfatul meu e sa.ti folosesti timul pt ceva mai constructiv.

Pe scurt:
1. Normal că am haz! Nu tre' să întreb pe nimeni ca să aflu. Și normal că nu știi ce-i în capul meu, în schimb noi știm ce-i în al tău: nimic!
2. Nu încerc să ies nicăieri, e absolut treaba mea cum îmi urez prietenii de ziua lor și nu mă interesează DELOC ce ți se pare ție.
3. Cuvinte de hulă? De unde ai dedus mata că postarea mea are vreo legătură cu Dumnezeu și sfinții săi??? Că n-are. N-ARE!!! E în totalitate despre și pentru un OM foarte drag! Dacă nu-l cunoști, nu ai cum să te prinzi de toate chestiile despre care am scris în postare. Dar, evident, poți să te bagi ca musca-n curu' calului să ne împărtășești părerea ta neprețuită...
4. Dacă prostia ar avea moacă, s-ar vedea pe tine când se uită în oglindă dimineața.
5. Mi se rupe de sfaturile tale, oferă-le cui ți le cere. Sau și mai bine, taci dracu' și nu mai enerva și pe alții cu fâsurile isterice care ți să năzar după ce ai prizat prea multă tămâie. Să fii credincios e una, să fii prost și să te crizezi când citești ceva și nu pricepi e cu totul altceva...
6. E înfiorător să mă gândesc zici? Nope... E înfiorător că nu gândești! Și, da, sunt foarte mândră de postarea aia care nu-i tocmai desăvârșită... Va fi când o să scriu și partea a doua!
7. Îmi folosesc timul pentru ce vrea tastatura mea.
8. Dacă Dumnezeu a citit postarea asta care te-a băgat în spasme cu spume la gură, a râs cu siguranță! În schimb dacă citește comentariul tău, își pune mâna în cap și te trece pe lista cu rebuturi și produse cu defecte tehnice datorate procesului de producție.
9. La mulți ani și ție! Să-ți aducă noul an un neuron. O să fie greu la început, dar poate te obișnuiești cu el...
10. Partea a doua a "acatistului" în curând. Fiți pe fază!

marți, 22 septembrie 2015

Ești macho sau ce...

Băi, da' ce-mi plac mie unii bărbați! Nu generalizez, da, am zis UNII. Așa de tare, că i-aș rumeni pe plită și i-aș decoji ca pe gogoșari. Și asta înainte să-i toc mărunt și să-i adaug în ciorbă ca perișoare, cu un ardei iute înfipt în fiecare. În fiecare perișoară adică...

Cică să nu mă enervez, că așa sunt ei, sunt bărbați! Și asta e ca o aură deasupra capului, cu etichetă pe care scrie sunt bărbat și gata, sunt iertați de toate și au voie să facă orice. Asta dacă nu uit să-mi iau siropul de pitici într-o zi și nu-i trec pe lista de zacuscă sau de borșul cu perișoare de mai sus!

Scena 1. Decorul este o cameră în care sunt una, două femei și unul, doi bărbați, în funcție de regizorul artistic care se ocupă de scena respectivă. Și intră EL, colegul bărbat, dând ușa de perete cu un gest de macho pe care numai la pinguinii exilați în savană îl întâlnești. Rumegă din vârful difuzorului adormit un bună-ceva pentru sexul feminin și se repede, zâmbind fericit, la colegii bărbați, de zici că vrea să-i sărute cu patos sau măcar să le pipăie discret bicepșii, tricepșii și quadricepșii. Nu face nici una din toate astea că știe că, în mai puțin de o secundă, ar fi făcut afiș și s-ar prelinge de pe tavan ca o înghețată uitată de un copil pe bancă, în parc, și din care linge fericit Vasilică, patrupedul lătrător al cartierului. Dar să nu divagăm. Deci, intră EL și, după ce salută sictirit gagicile, trăgându-și pe nas, romantic și timid, pentru efectul artistic, un mic muc rătăcit, se îndreaptă, invariabil, către masculi să le strângă mâna. Acum, nu că aș ține eu morțiș să dau noroc cu meduza lui, care umblă prin diverse locuri și ține diverse chestii..., dar asta nu e discriminare pe față? Serios! Păi dacă e salut cu mâini, atunci să facă întâi o plecăciune în fața noastră, să ne sărute mânuțele și abia după aia să treacă la ritualul masculin de scuturat. De scuturat mâini, bre... Bine, EL-ul respectiv s-ar putea să mai trăiască încă, tocmai pentru că nu i-a dat prin cap vreodată să facă asta, că dacă ar vrea să-mi țocăie mâna, rețeta de zacuscă sau ciorbă ar fi level 1. În acest caz ar fi vorba de ceva gen felul doi cu pus la maturat, în sare, și pocnit cu ciocanul de șnițele să se frăgezească...

Scena 2. Decorul poate fi aceeași cameră, doar că în ea se află doar una, două femei, bărbații fiind duși la muncile câmpului sau la alte munci. Și intră, pe aceeași ușă, nea' Cutare. Salută, dacă nu uită, și se interesează de domnii masculi care nu se află în cameră, fiind la munci diverse, după cum am stabilit mai sus. Și întreabă: Masculu' A nu e? Nu știu, să văd. Mă uit după coșul de gunoi, în sertar, întorc și buzunarul drept pe dos... Mnu, se pare că nu e. Aaaa... Da' masculu' B? Repet căutarea, mă mai uit și în cana de cafea de pe masă, în cutia cu creioane colorate și sub sandaua stângă. Mnu, nu e nici el. Aaaa... Aveți nevoie de ceva? Dacă ei nu sunt, poate mă ajuți tu. Aveam nevoie de... și aici e ceva de genul foaie scoasă la imprimantă, un plic A6 sau când pică Crăciunu' anul ăsta. Băi, da, recunosc, a avut dreptate să întrebe mai întâi de bărbați, complicat tare, numai un bărbat ar putea ști așa ceva! Cum, eu ca femeie, să am habar de asemenea lucruri... Și apoi, când intri undeva, întrebi de oameni în ordinea bine stabilită de coana mare de la Pocreaca sau de biblie: întâi bărbatul, el e cel mai deștept, puternic și important, apoi, dacă masculii nu sunt prin preajmă, mda, fie, putem apela și la sexul slab, poate știe și gâsca aia ce e o imprimantă... Level 7: dunstuire în ulei aromat cu muuult chili, după o pocnire mărunțel cu urzici bătrâne pe tot corpul, cu precădere în anumite zone!

Scena 3. Nu mai schimbăm decorul, că merge aceeași cameră. (Adevărul e că regizorul artistic s-a dus la budă, deci ne descurcăm cu ce avem...)
Moto: că e iarnă, că e vară, virusu' umblă pe-afară. Și puşlamaua de virus, bicisnic şi nemilos, loveşte în stânga şi în dreapta fără să aleagă. Şi, mai devreme sau mai târziu, ajunge și la masculul alintat-care-stă-la-mama-acasă. Vai și ce-i face... După ce-l agresează pe unde apucă, mai ales oral, că așa-i place mârșavului virus, îl posedă vreo câteva zile cu sete, dezmățat și tandru, cum zice poetu'. Drept urmare, bărbatu' lu' mama arată de zici că au tropăit brontozaurii pe el în timp ce albinele africane se distrau pervers, cu acele lor puternice, pe moaca lui, zici că mai are puțin și moare sau cel puțin că e supus la cele mai groaznice și nevăzuto-auzito-inventato chinuri. Devine străveziu, geme la fiecare mișcare, mai ales când își toarnă pliculețul cu fervex în cana cu apă fierbinte pe care, cu ultima suflare, a adus-o de la dozatorul îndepărtat de după ușă. Și strănută la un metru de tine de vezi efectiv cum puii de viruși (rezultați din dragostea fierbinte dintre mama și tata virus) zboară spre tine, ținându-se de mânuțele lor umede și rânjind gripal în timp ce se apropie de nasul tău care nu are de ales și respiră aerul din cameră. Ziua următoare, domnul nostru e și mai pierdut în spațiu pentru că, peste noapte, l-a pălit ceva ce în ziua precedentă nu se gândise că i se poate întâmpla chiar lui: și anume mucii. Ăia fluorescenți pe care-i vezi cum se dau pe tobogan în nasul lui și, nu, nu cad pe parchet pentru că, în ultimul moment, sunt trași cu sete în fundu' capului. Pentru că acest tip de mascul are un fund în cap. Ultimul și principalul motiv pentru care l-aș scalpa cu tigaia și l-aș toca cu ciobul de la sticla de bere este momentul ăla în care își amintește că, pe lumea asta, există batistuțele de hârtie! Alea pe straturi, care sunt moi, miros suav și care sunt lăsate să troneze cu burta-n sus, pline de O.S.N.-uri (obiecte suflate neidentificate), pe TOT biroul, să se bronzeze la bec. Nu că e adorabil un așa bărbat adevărat? Nu că l-ai vrea lângă tine? Ca să-l arunci de la etajul 9 în fiecare dimineață...

Mai am, da' o las pentru episodul următor. Nu de alta, da' dacă mai scriu, s-ar putea să nu mai fiu așa calmă și ideile mele teroriste să devină nasoale. Și când te gândești că azi aveam în plan să scriu despre toamnă, dulceață, bostani portocalii și alte treburi simpatice...

duminică, 30 august 2015

Cu dor

Ce să-ți spun eu azi? Nici nu știu... Toate-s la fel, nu s-a schimbat nimic... Deci rămâne valabil ce ți-am zis până acum! Plus că, după ce mi-ai scris tu în cărticica mea, orice aș scrie e mic și leșinat... Așa că, mai bine-ți pun să asculți ceva ce știu că-ți place! În rest, știi tu...
Doar hug-urile sunt noi, calde, abia fabricate!

 

luni, 17 august 2015

Răutate plus prostie și e vai de scăfârlie

Din categoria: astăzi pe facebook de stai/ numai peste tâmpiți dai, vă voi prezenta un specimen aparte și ceea ce a putut el screme din puțul adânc al gândirii sale inexistente.

Conform principiului: de ce să taci când ești prost, dacă poți să deschizi gura ca să afle și ceilalți, am găsit persoana perfectă care să ilustreze expresia foarte plastică pe care am auzit-o, de câteva ori, la fratele unei prietene și m-a amuzat maxim, aceea de "gâscă flaușată".

Mă întreb de ce oare unii nu se simt bine când tac și trebuie neapărat să facă curent între gura lor deschisă și gaura fundului, curent ce trece invariabil prin spațiul gol pe care-l au între urechi. Sau oare asta nu depinde de ei, poate pur și simplu, din cauza multelor aere pe care le au, li se urcă bășinile la cap și, negăsind ceva solid acolo, umplu spațiul gol și se bălăngăne dintr-o parte în cealaltă și, ori de câte ori deschid gura, mai iese câte una, mare, frumoasă, consistentă și odios de puturoasă...

Păi, să vedeți dacă am sau nu dreptate... Pune ieri, pe pagina proprie, o prietenă, niște poze cu ultimele creații: cutie, teniși, tricou și traistă, toate pictate cu sugar skull-și și dreamcatchere. A se vedea în poză. Detalii minuțioase, culori pastelate, compoziție armonioasă, mișto, ce mai... Și primește următorul mesaj:
Doamna cum puteti sa desenati asemenea atrocitati? Va irositi talentul... cum puteti artist fiind sa va lasati mana sa deseneze morti pe care cu mandrie sa vi-i puneti cap de afis? Ce exemplu sunt parintii pentru copiii lor? Cine poarta porcariile acestea pe care le-at desenat? Cum pot doamnele sa spuna ca este extraordinar ce ati facut? Doamna sunteti reprezentanta sexului frumos, cum ati ajuns ca un insemn ce reprezinta moartea din cele mai vechi timpuri sa fie impopotonat si vandut pe o pagina care culmea nesimtirii te duce cu gandul la ceva cald, frumos din inima. Nu stiu daca ne cunoastem dar pacat ca banii v-au facut sa va pierdeti inocenta si sensibilitatea femeiii. Sper ca acest " cadou" sa nu fie pentru o fetita. Vai de sufletul ei! Nici nu va imaginati ce implicatii sunt purtand insemne violente, dezgustatoare instigatoare si cum promovati poate fara sa judecati uratenie, rautate, moarte. o sa va dau unfriend pentru ca mi-atu stricat ziua iar cine a scris " mununat" "super" "felicitari" sunt oameni pierduti demult. Grav este ca astfel de oameni devin mame. Cu continuarea: sunteti o instigatiare la urat. Stiu ca se poarta insemnul. Sa vezi fete de 5 ani cu cap de mort nu e o realizare a societatii puteti sa desenati cat vreti morti insa sa mai si vindeti si sa va laudati cu asta este pacat de darul dat de Dumnezeu Nu v-a fost dat pentru a va inconjura de morti sau poate nu e de la Dumnezeu darul......dumneavoastra alegeti asta

Trecând peste greșelile fără număr, că nu-i treaba mea că unii nu "știe" românește, să purcedem la o analiză a ideilor moralizatoare râgâite cu patos, presărate cu ceva ură și multă stupizenie. Mai întâi, ce nu înțeleg eu este asta:
  • De ce unii simt nevoia să arunce mizerii în cineva, fără să se intereseze măcar înainte ce e aia de a creat omul respectiv. Că vor musai să arate cât sunt ei de deștepți? Netu'-i mare, informează-te înainte să lansezi torpila de neghiobie!
  • Dacă nu ai curiozitatea să cauți pe net ce reprezintă desenul ăluia, dacă nu te duce mintea s-o faci, de ce e nevoie să-i scrii artistului ditamai mesajul în care să-l faci de căcat pentru că părerea ta e alta decât a lui și a celor care admiră creația respectivă? Te trezești de dimineață critic de artă și explodează fierea-n tine dacă nu-ți expui părerile? Te simți mai bună, mai fericită după?
  • Dacă te înghesuie talentul și vrei totuși să-ți zici impresiile, care, în cazul tău, nu interesează pe nimeni, de ce trebuie să jicnești? Nu poți să zici frumos ce ai de zis?
Atrocități? Vă irosiți talentul? Porcării? Însemne violente, dezgustătoare, instigatoare? Urâțenie, răutate, moarte? Rar mi-a fost să dau peste atâtea cretinisme înghesuite într-un text atât de scurt...

Doamna sunteti reprezentanta sexului frumos, cum ati ajuns ca un insemn ce reprezinta moartea din cele mai vechi timpuri sa fie impopotonat si vandut pe o pagina care culmea nesimtirii te duce cu gandul la ceva cald, frumos din inima. Băi, tanti, matale ai auzit de dia de los muertos? (sau de virgule...) Evident, nu... Sărbătoarea aia a mexicanilor prin care îi onorează pe cei trecuți dincolo? Ei consideră că persoanele care au murit s-ar simți insultate dacă le-ar boci și dacă ar fi triști, deci le celebrează printr-un mare festival, punând accentul pe ceea ce le-a plăcut lor cât au fost în viață: mâncare, băutură... Și se crede că în acea zi cei care au murit sunt printre cei vii, bucurându-se alături de ei. Nu dau prea multe detalii, cine nu știe să citească în link-ul de mai sus sau în altă parte pe net. Craniul decorat e ditamai simbolul dintr-o ditamai cultura! Și e unul pozitiv, nicidecum violent, dezgustător, instigator. Instigă la ce, în puii mei de crocodil? Da, la bucurie, artă, amintirea celor dispăruți, dar sunt sigură că madama nu s-a gândit la așa ceva... Ca să nu mai zic că există ceva similar și în alte culturi din Europa, America Latină, Africa.

Și apoi, cum îți permiți să spui unui artist care a pictat cu drag la o lucrare că face porcării? Dacă tu ești un muc negânditor și nu înțelegi arta lui sau dacă ție nu-ți place, asta înseamnă că opera aia e o atrocitate? Mnu, înseamnă doar că ești un muc negânditor! Iar asta cu pacat ca banii v-au facut sa va pierdeti inocenta si sensibilitatea femeiii (cu doi de i, nu cu trei) ilustrează perfect acest lucru. Întâmplător știu că cele care au scandalizat-o pe domnița turbată de mai sus au fost cadouri, dar asta nici măcar nu contează... Puteau fi pe bani, care-i problema? Dacă ești femeie trebuie să pictezi numai floricele, fluturași și păsărele?

Nici nu va imaginati ce implicatii sunt purtand insemne violente, dezgustatoare instigatoare. Adică cam ce? O să-mi dea sfântu' Petru cu asteroidu' în meclă și n-o să-mi dea voie în rai? O să mă arate doamne-doamne cu degetu' și îngerașu' meu o să-mi pună piedică? Ce-mi plac oamenii ăștia care trântesc replici apocaliptice ca și când ei ar ști ceva ce ignorantul de tine nu ai habar... De unde pisici cu ciupici știi tu ce-i place lui Dumnezeu și ce nu, ca să ameninți în locul lui? Te-a angajat cumva purtător de cuvânt? Poate s-a uitat de acolo, de pe norișor, și a zâmbit că i-au plăcut picturile cu scheleței, na!

Dar ce m-a făcut să sufăr deplin și profund în vârful cotului a fost afirmația: cine a scris minunat, super, felicitări (și au fost mulți tare!) sunt oameni pierduți demult. Serios, mă? Pierdută pe veșnicele plaiuri ale prostiei ești matale! Nu te doare tare, n-ai junghiuri când vomiți asemenea minuni jenante? Iar la asta cu: grav este că astfel de oameni devin mame n-am știut cum să reacționez: să râd împreună cu curcile vecinului de tine, să-ți recomand o cămășuță ultima modă, din aia cu mânecuțele legate la spate sau să deșert repertoriul de morți, răniți, căcați și diverse organe învățate în generală la anatomie. Asta e ceva gen: în momentul în care devii mamă ești automat sanctificată, lumea ar trebui să-ți bălească moaștele, trebuie să devii brusc dobitoacă negânditoare, să nu te mai uiți nici în stânga, nici în dreapta și, în nici un caz, să nu îndrăznești să admiri o operă de artă, dacă nu e pampersu' lu' junioru' pictat de curu-i la fel de sfânt și minunat ca tine. Tot ceea ce ai scris în mesaj, dragă imbecilă, transpiră prostie, discriminare, prostie, ură, prostie, lipsa educației. A, da, și prostie, să nu uit!

Și, ca să mori de inimă rea, nu doar de lipsă cronică de creier, o să-ți zic că persoana care a primit toate aceste daruri este mamă. E un om perfect normal, nu mușcă pe stradă și băiețelul ei e un puști binecrescut, simpatic și sigur n-are coarne sau coadă din cauză că lu' mamă-sa îi plac schelețeii! Da' tu, bigotă funestă cu gândire nocivă, nu ai cum să pricepi asta, deci ia poziție și fă niște cruci să te apere doamne-doamne de dracii de noi, cei care știu să aprecieze arta.

În final, vă voi împărtăși ce mi-a scris o prietenă care a văzut mesajul, un om foarte calm și politicos, pe care rareori am văzut-o enervată: Vai, ce dobitoacă. Dacă pentru ea e un simbol violent, în religia mea craniul mă ajută să depistez prostia acută. Ca în cazul de față. Are puteri miraculoase în a scoate la iveală ignoranța și stupizenia maximă. Cei fără creier nu vor înțelege niciodată de ce iubim craniul, casa creierului, pentru că ei au craniul degeaba, gol, fără creier. Să-i urăm din alea cu mausoleu' de la Soveja sau biserica aia din Praga. Care nicidecum nu onorează jertfa, ci există să indigneze proaste colosale. Cred că s-a curentat când era mică la o cutie din aia cu cap de mort și de-atunci simbolul îi amintește de prostia ei și lipsa creierului ei și de aia... Nu că-i mai tare ca tot ce am scris eu în postare?

De ce m-am enervat așa? Că și eu fac scheleței, din și pe diverse și n-are cum să nu-mi sară țandăra când citesc asemenea nerozii bolnave scremute de o tânără oleacă mai mică decât mine, de la care ai avea pretenția că gândește. Nu tocmai...

marți, 11 august 2015

Iaca, recunosc: sunt dependentă...

Acum câteva zile am constatat și nu-i a bună... Eu, care ziceam că mie nu mi se poate întâmpla așa ceva, sunt dependentă. E mai presus de mine, aproape că nu mă pot controla, încep să vibrez ori de câte ori îmi apare-n fața ochilor care brusc îmi sclipesc fericiți! Și tre' să ating, să miros, să țin în mâini, să strâng în brațe. Cred că am nevoie de ajutor... Orice sfat e binevenit! Sau, mai bine, cred că ar trebui să mă duc la întâlnirea ălora anonimi care stau și povestesc despre dependențele lor, în speranța că vor scăpa de ele.

Și, dacă mă duc, o să fie cam așa:
Sunt Ina și sunt dependentă. Ultima dată s-a întâmplat acum 5 zile. De atunci am fost cuminte, dar simt cum mă ia din nou, stomacul se umple de fluturași când mă gândesc la el, mintea nu vrea să coopereze cu mine, voința se îndreaptă rapid spre zero și picioarele o iau la sănătoasa dacă au aflat unde pot să găsesc lucrul care mă face fericită, dar care mă controlează. Par exemple, azi am aflat că la Lidl e plin de... mda, sunt dependentă de Snoopy! Cred că sunt Snoopyholică...

Și nici măcar nu mi-am dat seama! Până ce, zilele trecute, mi-a zis-o o prietenă și așa am constatat și acceptat crudul adevăr: nu mă pot abține să nu iau chestii cu domnu' beagle... Și cum ai putea să te abții de la așa ceva? Cum? E așa drăguț, simpatic, frumos, extraordinar de fantastic! Cu năsucu' ăla negru și urechiușa lui bleagă. Și mocuța aia ștrengară... Cum să nu fac ca trenu' când văd ceva cu el?

Bine, unii ar putea zice că totuși șapte pijamale și cinci tricouri e cam mult, dar ce-s numerele astea până la urmă? Totul e relativ... Ce pentru unii e mult, pentru alții e minuscul. Și, uite, am doar un singur ceas cu el, da? De perete, că mai am unul de mână pe care am făcut eu ce-am făcut și l-am stricat... Și am un pix, un creion și o cană. Muuulte șosete minunate, dar pe alea le-am primit de ziua mea, că am fost cuminte, deci nu se pune, nu mi le-am cumpărat singură! Budigăii, în schimb, da, eu i-am luat, fericită și foarte încântată. Și de lenjeria de pat ce să vă povestesc, e genială! Doar că n-am îndrăznit să-o pun încă, că mi s-a rupt un arc în saltea și nu vreau s-o fac sită. Da' mă fac eu mare și-mi schimb salteaua și o să fie așa: patul snoopycos și eu în el snoopyficată din cap până-n picioare! Ei, cum sună asta? Nu că divin?

Și hai, că n-am așa multe, nu? Putea fi mult mai rău! N-am șapcă, ghete, farfurie, eșarfă, costum de baie, tatuaj, rucsac, stick sau păturică cu el. Și apoi, nu-s eu de vină, ce să fac dacă am primit, într-o zi oarecare, o minunată cămașă gri cu Snoopy, Charlie și Woodstock? Ea a fost sursa primordială a dependenței mele! Și apoi tricou larg, cum îmi place mie, frumos și răcoros... Și agendă pictată special pentru mine. Și insignă. Cum să nu înceapă să-mi placă din ce în ce mai mult Snoopylică? Doar om sunt, nu robot sau extraterestru, să rămân impasibilă în fața unui asemenea monument de drăgălășenie!

Deci, minunații mei cititori, nu vreau sfaturi de cum și în ce fel să mă vindec de dependența asta, că-i prea simpatică să scap de ea. În schimb, dacă știți că pe undeva se vinde ceva cu monsieur doggy, dați de veste aici, la mine. Pe undeva pe net, să fie accesibil, să nu vă urăsc pe veci pentru bigmenul ăla din Timișoara, a doua stradă pe dreapta, pe care nu am cum să-l cumpăr...



Și nu pot termina confesiunea mea, probabil complet neinteresantă pentru cei care nu știu, nu pot, nu înțeleg și nu simt Snoopyficos, fără să-i zic, cu o zi întârziere, La mulți aaani! Că ieri fu ziulica lui! Ha!